În timp ce opiniile referitoare la acţiunile Rusiei sunt împărţite, o declaraţie de la nivelul cel mai înalt al Uniunii Europene are darul să toarne și mai mult gaz pe foc. Impresia creată este că unii lideri europeni s-au săturat de SUA și preferă o apropiere de Rusia. Pare să fie un joc periculos, în urma căruia Europa s-a mai fript de câteva ori, dar este posibil ca pentru unii interesele să fie mai puternice decât memoria trecutului.

În ultimele decenii, Rusia a fost aproape permanent un ghimpe în coasta Europei. Maniera în care a exportat comunismul şi apoi tensiunile Războiului Rece ar fi trebuit să ofere suficiente motive pentru existenţa unor precauţii în relaţia cu puternica ţară din Răsărit. După o perioadă de acalmie conferită de prăbușirea colosului sovietic, mai vechile tendinţe au reapărut la suprafaţă, Rusia reușind performanţa de a tensiona din nou relaţiile internaţionale.

În acest context, chiar din vârful piramidei europene s-a pronunţat o voce care invită la o repoziţionare faţă de Rusia prin întinderea unei mâini prietenești. „Rusia trebuie tratată ca un egal”, a declarat preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker. „Trebuie să facem eforturi către o relaţie practică cu Rusia. Nu putem continua aşa”, a mai declarat şeful comisiei.

Interesele din umbră

Aparent, declaraţia lui Junker ar putea conţine o notă ironică, dar este departe de a fi așa. Tocmai tonul său serios a stârnit îngrijorări, fiindcă lasă impresia existenţei unei schimbări de macaz în politica europeană. La prima vedere, Junker face doar o simplă invitaţie la cordialitate. În realitate, substratul declaraţiilor sale dezvăluie ceva mai mult, mai ales că ele ar trebui conectate cu o declaraţie încă de anul trecut a lui David Cameron, care avertiza că alegerea lui Junker la președinţia Comisiei Europene va însemna o apropiere de Rusia, pe motiv că „acordurile comerciale cu Rusia sunt mai importante”.

Recentele declaraţii ale lui Junker ar putea fi încadrate, deci, nu unui impuls de moment, ci unei gândiri care nu este nici pe departe singulară. De exemplu, fostul cancelar german Gerhard Schroeder a exprimat critici dure la adresa Uniunii Europene în ceea ce privește politica acesteia faţă de Rusia. „În Europa nu va fi pace de durată dacă Rusia va fi îndepărtată, fără a fi atrasă politic sau economic”, explică fostul cancelar federal. Comentând pe marginea declaraţiei lui Junker, Tomas Janeliūnas, profesor asociat la Institutul de Relaţii Internaţionale și Știinţe Politice de la Universitatea din Vilnius, și-a exprimat speranţa că liderul european nu va deveni „un al doilea Schroeder, servind intereselor Rusiei în Europa”. Mai mult de atât, profesorul se întreabă dacă nu cumva „Rusia și-a schimbat politica sau atitudinea faţă de ţările vecine? A dovedit un comportament mai pașnic recent? În astfel de circumstanţe, nu există niciun motiv pentru a recompensa Rusia cu o politică mai moale din partea UE.”

O Europă antiamericană?

Televiziunea rusă RT a intuit imediat substratul discursului oficialului european. „Un punct de cotitură”, titra televiziunea de stat. Pentru unii, și mai îngrijorător este faptul că gândirea lui Juncker denotă existenţa unor sentimente antiamericane, împărtășite de unii din topul politicii europene. De aici derivă și convingerea liderului comisiei că „Europa ar trebui să trateze Moscova cu mai mult respect şi să lucreze pentru ameliorarea relaţiilor cu Rusia, asta în loc să cedeze dictatelor venite de la Washington”.

„Comentariile lui Juncker dezvăluie încă o dată antiamericanismul care caracterizează o parte din elitele și societatea europeană”, spune Marek Menkiszak, director la Centrul pentru Studii Răsăritene , din Polonia. În opinia analistului, problema este gravă fiindcă denotă o abordare careeste exact ceea ce propaganda rusă are ca obiectiv”. Cu alte cuvinte, ideea că Rusia are o nemulţumire legată de tratamentul inechitabil este mai degrabă o camuflare a dorinţei ruse de inversare a polilor de putere. Mai precis, SUA trebuie „evacuată” din Europa, iar unii se grăbesc să devină partenerii Rusiei în acest proiect.

Cel mai probabil, acești susţinători nu sunt prea încântaţi de imaginea de Big Brother în care apare cel mai adesea SUA și simt nevoia unui echilibru. Rusia s-a poziţionat în ultimul timp ca unul dintre adversarii cei mai aprigi ai politicii americane și de aici derivă poate și sentimentul că Putin poate fi factorul care să recalibreze balanţa. În plus, sunt și interese comerciale în joc. Cu mai mult timp în urmă, analiștii americani de la Stratfor avertizau că Rusia vrea să-și folosească legăturile politice și comerciale pentru a submina instituţiile occidentale. Se pare că reușește, divizând politica occidentală pe tema Rusiei.

Incertitudini și explorări

Este suficientă o analiză a ultimelor discursuri ale lui Putin pentru a se concluziona că Junker de fapt nu inovează nimic. El doar repetă cuvintele lui Putin. De mai mult ori, acesta a acuzat SUA de puteri discreţionare și de tratament inechitabil. Surpriza de acum constă în faptul că Putin tace. Purtătorii săi de mesaj par să fie chiar la nivelul cel mai înalt al politicii europene, profitând, posibil, și de slăbiciunea care pare să caracterizeze viziunea americană.

„Casa Albă pare, înainte de toate, incapabilă să se decidă încotro s-o ia, ce strategie să aleagă în faţa Rusiei”, scrie Le Figaro. Conform cotidianului francez, asistăm în prezent la un „poker strategic”. Rusia joacă tare, arătând că are capacitatea de a destabiliza totul în jurul ei, dorind astfel să obţină o docilitate a Europei printr-o desprindere a acesteia de SUA. Pe de altă parte, Obama mizează pe factorul timp și pe o repetare în Siria a unui episod mai vechi din Afganistan, când Rusia s-a înecat singură. Problema este că acest joc se derulează peste capul multor ţări, cu consecinţe pe termen lung care nu pot fi încă întrezărite. Cert este că politica de dezbinare iniţiată de Rusia are deja efecte. Europenii par să nu își mai demonstreze unitatea în faţa provocărilor lui Putin, ceea ce, bineînţeles, nu poate decât să încânte Kremlinul.

Pe de altă parte, Rusia este marginalizată și aceasta îi generează frustrări. Jocul de șah al Americii o incomodează. În replică, Junker pare să adopte poziţia politicianului conciliator. De fapt, urmărește schimbarea polilor de putere printr-un gen de amnezie istorică. Adică Rusia să fie tratată cu respect, uitându-se toate agresiunile ei, mai îndepărtate sau mai recente. „Dictatura” americană îi displace, dar cea rusă ar fi mai agreabilă? Este drept că SUA este departe de a fi o Albă ca Zăpada, în sensul unei politici oneste, lipsite de jocuri de culise. Dar nici Rusia nu poate pretinde că îi stă bine în această postură, oricât s-ar strădui unii să privească fascinaţi spre Kremlin. Deocamdată, o Rusie puternică nu oferă garanţii mai mari de stabilitate decât una sancţionată, în condiţiile în care nu dă prea multe semnale că s-a desprins definitiv de moștenirea trecutului.

DISTRIBUIE: