Atentatul de la Ankara tensionează și mai mult un spaţiu geografic în care calmul și siguranţa par să fi dispărut pe termen nelimitat. Nu doar terorismul este generator de probleme, ci și profilarea la orizont a unor regimuri care pretind că promovează democraţia, folosind însă pentru aceasta o mănușă de fier. Se poate vorbi, în această privinţă, de reînvierea mitologiei naţionale. Erdogan, dar și Putin sunt artizanii acestei tentative, cu toate consecinţele acestui fapt.

Bilanţul dublului atentat din Turcia este încă provizoriu. Cifra se apropie însă vertiginos de 100 de decedaţi. Această dramă care ar fi trebuit să îi unească pe turci nu face decât să arate cât de puternică este dezbinarea. „Noi îi cunoaștem pe ucigași” sau „Erdogan, ucigaș” au fost strigătele care s-au auzit pe străzile Istanbulului la scurt timp după atentat. Astfel de acuzaţii trebuie înţelese în contextul tensiunilor puternice din sud-estul Turciei, acolo unde, începând din iulie, s-au reluat ostilităţile dintre armata turcă și rebelii kurzi.

Pe de altă parte, aceste lozinci ar trebui descifrate și într-o anumită cheie a fascinaţiei puterii, pe care președintele turc a etalat-o în ultimul timp. În aceeași cheie trebuie decriptată și observaţia unui lider al Partidului Democrat al Popoarelor (pro-kurd), conform căruia atentatul este rezultatul „unui stat sângeros care s-a transformat într-o mafie”.

Sultanul Erdogan

Par ciudate aceste acuzaţii. Ce legătură ar avea guvernul lui Erdogan cu atentatele care macină Turcia, în condiţiile în care datele converg spre ideea că Statul Islamic poartă responsabilitatea ultimelor victime? Ceea ce încearcă însă să sugereze opozanţii lui Erdogan este responsabilitatea morală a acestuia. Orice acţiune determină o reacţiune și violenţa generează violenţă. Este un aspect care poate fi luat cu titlu general și care supravieţuiește și dincolo de frontierele Turciei. Mai devreme sau mai târziu, liderii cu veleităţi autoritare reușesc „performanţa” de a incita spiritele și de a culege fructele agresivităţii. Astfel, fascinaţi de putere, adoptă tactica dezbinării pe fondul reînvierii unor mituri care să dea legitimitate acţiunilor lor.

„Erdogan crede că este un nou sultan al Imperiului Otoman şi are impresia că poate controla întreaga regiune sub o singură umbrelă, aşa cum se întâmpla pe vremea otomanilor. El este convins că este un adevărat calif”, a declarat Bashar al Assad într-un interviu acordat postului RT. Desigur, în spatele declaraţiei trebuie observată nota de adversitate care caracterizează relaţiile dintre cei doi lideri. Problema este că ceea ce spune liderul de la Damasc au început în ultimii ani să mai observe și alţii. De fapt, care este „performanţa” lui Erdogan în Turcia?

„Acesta vrea să rămână în istorie drept omul care a transformat Turcia într-o putere mondială. Şi vrea să demonstreze lumii întregi că poţi fi o putere globală şi un stat musulman în acelaşi timp”, explică pentru The Telegraph un expert care activează în cadrul Carnegie Endowment for International Peace.

Pentru aceasta a reînviat în conștiinţa publică fosta glorie a Semilunii, a unui imperiu puternic islamizat și generator de putere. Erdogan a transformat profund ţara de când partidul pe care-l conduce a venit la putere, în 2002. De-a lungul a mai bine de un deceniu şi în ciuda serioaselor conflicte politice şi etnice, guvernul său a oferit două lucruri esenţiale: o relativă stabilitate politică și o creştere economică semnificativă. A ajuns la aceste performanţe cu o mână de fier, în spatele căreia se ascunde o întreagă filosofie politică. Ea a fost exprimată cu mulţi ani în urmă și se găsește în celebrele versuri ale lui Ziya Gokalp (care l-au aruncat pentru un timp pe Erdogan în închisoare): „Moscheile sunt cazarmele noastre, domurile ne sunt căşti, minaretele ne sunt baionete, iar credincioşii sunt soldaţii noştri.” Islamizarea Turciei, secondată de sentimentul de reîntoarcere în istorie, la momentele de glorie ale fostului Imperiu Otoman constituie visul său. Pentru aceasta, pare să urmeze același traseu care poate fi observat și în Rusia lui Putin.

Ţarul Putin

Pentru Rusia, sentimentul recuperării istoriei este vital. Cu mulţi ani în urmă, Madeleine Albright observa în legătură cu liderul de la Kremlin că „ori nu înţelege lucrurile așa cum sunt, ori este hrănit cu propaganda. Nu are niciun sens. Putin, în multe aspecte, este plin de iluzii.”

Cât de puternice sunt aceste iluzii este greu de evaluat. Ceea ce se poate afirma cu certitudine este faptul că Rusia își reînvie tradiţia expansionistă. Conflictele externe fac parte din meniul obligatoriu pentru ieșirea din anonimat și afirmarea ca o putere de care ceilalţi trebuie să ţină cont. Se pare că jocul acesta dă rezultate. Mulţi analiști au apreciat prestanţa lui Putin în faţa lui Obama. Mai nou, ambiţiile Rusiei au mai făcut o victimă. Este vorba chiar de președintele Comsiei Europene, Jean-Claude Juncker, care a ajuns la concluzia că „Rusia trebuie tratată ca un egal”. Cu alte cuvinte, Junker intenţionează să îi ureze din nou bun venit Rusiei la masa de șah. Toate avertismentele date Rusiei pentru politica ei aventuroasă par să se fi spulberat. Partea interesantă a acestei povești este că a mai fost făcută odată această mutare. Au trecut 7 decenii de atunci, iar urmările se văd până astăzi.

La fel ca Erdogan, Putin se alimentează din istorie. Revenirea la vechea glorie a Rusiei ţariste nu mai constituie un secret. De aceea la Moscova s-a creat o rezonanţă ideologică ce îl slăveşte pe Putin ca pe marele salvator al patriei, un oponent feroce al Occidentului și al viciilor acestuia. Un alt fel de „ţar”, dar unul care este capabil să repoziţioneze Rusia pe harta marilor puteri ale lumii. După decenii de căutare, Rusia pare, în sfârșit, să fi găsit „cheia succesului”.

„Ruşii şi-au schimbat de mai multe ori orientarea politică în ultimele decenii. Între 1980 şi 2000, atitudinea publică a migrat de la acceptarea pasivă a stagnării brejneviste la antisovietism şi apoi spre dorinţa de a avea democraţie şi relaţii bune cu Occidentul. Apoi s-au întors spre dorinţa de a avea o mână forte şi la sentimente antioccidentale”, concluzionează The European Union Institute for Security Studies. Este explicabil de ce Putin are sprijinul aproape necondiţionat al Bisericii Ortodoxe Ruse, una care se alimentează profund din mitologia naţională.

Mitologia naţionalistă, o sabie cu două tăișuri

Implicaţiile acestei mitologii sunt universal valabile. Fiecare ţară a avut sau continuă să aibă momentele sale de „febră”. În cartea Două secole de mitologie naţională, istoricul Lucian Boia sugerează că discursul naţionalist impresionează prin abuzul de istorie și cultul pentru idei abstracte. Gravitatea problemei apare atunci când ţara care își cultivă miturile are și resursele să le concretizeze, iar forţa este un ingredient necesar.

Dacă pentru unii reîntoarcerea în timp poate aduce beneficii, pentru alţii experienţa poate fi dramatică. Nu trebuie ignorat faptul că nazismul și-a construit întreaga filosofie pe mitul purităţii rasei ariene și al mileniului celui de-al III-lea Reich. „Deutschland uber alles” nu a fost unicat. Sub diferite forme și intensităţi, principiul dominant al spaţiului vital a caracterizat conștiinţe colective și a alimentat impulsuri care și-au găsit susţinerea în mituri fondatoare. Drept urmare, revenirea la origini a beneficiat de un transfer de sacralitate care a conferit acestui demers forţa unui vis pentru care merită să te lupţi, să mori și să omori. Atunci când istoria este aservită politicii, rezultatele pot fi ușor de intuit. Conflictele, agresiunile, războaiele sunt consecinţe firești ale unor ambiţii nepotolite. Din păcate, destinul multora este distrus fiindcă alţii privesc în trecut pentru a-și hrăni iluziile.

Citiţi și partea I 

Fascinaţia puterii: De la Hitler la Putin (I)

partea a doua

Fascinaţia puterii: De ce admiră unii pumnul rusesc (II)

DISTRIBUIE: