Acordul nuclear dintre SUA și Iran a venit într-un moment propice. Exact cu 70 de ani în urmă, într-o lună de august, bombele nucleare de la Hiroshima și Nagasaki au punctat cel mai întunecat capitol din lunga istorie a ororilor asociate războiului. Tranșeele și baionetele au rămas mai mult simboluri ale luptelor eroice. În locul lor, radiaţiile nucleare au făcut și ameninţă să mai facă ravagii.

„Este cel mai mare eveniment al istoriei”, era declaraţia plină de satisfacţie prin care președintele Truman și-a asociat numele de una dintre cele mai inimaginabile orori. Nu mai contau zecile de mii de victime și nici faptul că s-a deschis o ușă ameninţătoare pentru umanitate. Au trecut de atunci 7 decenii și planeta are încă „șansa” unei repetări de scenariu. Hiroshima riscă să fie nu sfârșitul, ci doar începutul unei altfel de istorii. SUA au deschis o ușă pe care astăzi nu o mai pot închide, demonstrând că uneori soluţiile cu bătaie scurtă pot genera probleme pe termen lung. Hiroshima a pus capăt războiului din Pacific, dar le-a și dat idei altora cum pot să joace foarte dur pe scena internaţională. Ulterior, Războiul Rece a arătat cât de fragilă poate fi omenirea expusă unei ameninţări pe care acum cu greu o mai poate controla.

Salt în timp

După 7 decenii de la tragedia japoneză, constatăm că eforturile depuse pentru diminuarea acestei ameninţări par că se lovesc de un zid construit artificial. Statistic, lucrurile stau ceva mai bine acum decât în urmă cu câteva decenii. De exemplu, în timpul Războiului Rece, numărul total de arme nucleare la nivel mondial ajunsese undeva peste 50.000. Prin anii 1960, doar americanii deţineau vreo 30.000 de focoase nucleare. Sovieticii au venit tare din urmă, reușind să ajungă la paritate cu adversarii lor occidentali. Bombele cu hidrogen aveau o forţă de distrugere chiar mai mare decât ceea ce fusese experimentat pe pământ nipon.

Cursa înarmărilor atinsese un prag al nebuniei. În 1945, existau doar 6 focoase (cele ale americanilor). În preajma căderii blocului comunist, erau deja 60.000. Totuși potenţialul pericol al unei distrugeri globale a determinat ţările deţinătoare (SUA, Marea Britanie, Franţa, China și Rusia) să se angajeze în negocieri de dezarmare. În acest context a fost semnat Tratatul de Neproliferare a Armelor Nucleare (1968). Omenirea părea să intre pe un făgaș normal. Însă ulterior intrării sale în vigoare, alte patru state (India, Israel, Coreea de Nord și Pakistan) au dezvoltat arme nucleare. Astfel problemele păreau să fie fără sfârșit. Este drept că în prezent stocurile nucleare s-au redus, dar nu neapărat din convingere, ci ca urmare a încheierii Războiului Rece. Acum există mai puţin de 20.000 de arme nucleare la nivel mondial, totuși suficiente pentru a face planeta ţăndări (poate chiar de mai multe ori).

De ce doar unii să fie vizaţi?

„Cele 5 state au arătat disponibilitatea de a acţiona pentru a împiedica alte state să achiziţioneze arme de distrugere în masă; acum este timpul și pentru acestea să facă ceva”, susţine într-un articol Hans Blix, fost director general al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Nucleară. În opinia sa, în timpul Războiului Rece, omenirea era îngrozită că a ajuns la capacitatea de a se sinucide prin purtarea unui război nuclear. Astăzi, prea puţini mai par îngrijoraţi cu privire la acest aspect. Mai degrabă atenţia le este mutată spre încălzirea globală, de unde ar putea proveni principalul pericol de extincţie planetară. Totuși pericolul nuclear există.

Chiar dacă numărul armelor nucleare din lume continuă să scadă, aceasta se face într-un ritm mai lent faţă de anii anteriori, a anunţat anul trecut Institutul Internaţional de Cercetare pentru Pace, de la Stockholm. „Reducerea are legătură mai ales cu Rusia şi cu Statele Unite, care deţin împreună, în continuare, peste 93% din întregul arsenal nuclear”, afirmă grupul. În plus, organizaţia avertiza că această scădere nu este sinonimă cu un angajament real al puterilor nucleare de a-şi reduce arsenalele. „Anul acesta, din nou, statele care deţin arma nucleară au adoptat puţine măsuri pentru a-şi dovedi voinţa de a-şi distruge arsenalul nuclear”, au declarat experţii de la Stockholm. Ei sunt convinși că programele de modernizare pe termen lung aflate în curs arată că „armele nucleare vor rămâne elemente profund ancorate în calculele strategice”.

Monitorizăm, dar rămânem pe baricade

Un exemplu în această privinţă este chiar de dată recentă. Iranul şi marile puteri din grupul P5+1 (SUA, Marea Britanie, Franţa, Rusia, China şi Germania) au ajuns, după mulţi ani de tensiuni, la un acord privind programul nuclear iranian. În schimbul anulării sancţiunilor impuse de Statele Unite, de Naţiunile Unite şi de Uniunea Europeană, Iranul va limita activităţile nucleare. Acordul este rezultatul unui compromis între Washington şi Teheran care le va permite inspectorilor ONU să solicite vizite la obiective militare iraniene, însă nu vor avea dreptul de a efectua inspecţii inopinate.

Chiar și așa, tratatul în sine ar putea fi considerat o mare victorie. Este însă departe să fie așa. „Restabilirea legăturilor dintre SUA și Iran va avea, fără îndoială, repercusiuni în Israel și Palestina”, a observat Javier Solana, fost secretar-general al NATO. Tensiunile deja se resimt. „Acum, că Iranul a fost de acord să stopeze programul nuclear”, insista ministrul de Externe al Iranului, Javad Zarif, „e timpul ca Israelul să urmeze exemplul și să abandoneze arsenalul său nuclear”. Ar trebui să fie „un simbol suficient de important pentru a da startul unei schimbări de paradigmă”, a continuat oficialul iranian, aruncând prin declaraţiile sale mingea în terenul Israelului.

Reacţia vecinului a fost promptă, dar nu în sensul solicitat de iranieni. Netanyahu a numit acordul o „greșeală istorică”, nu numai pentru că nu va împiedica Iranul să obţină arma nucleară, dar și pentru că ridicarea sancţiunilor va permite ţării să continue să finanţeze organizaţii teroriste din întregul Orient Mijlociu. Au sărit ca arși și partizanii americani ai Israelului, așa cum a fost Mike Hukabee, care, în calitatea sa de candidat prezidenţial, l-a acuzat dur pe Obama pentru acest acord, susţinând că prin acordul nuclear iranian „îi duce pe evrei la gura crematoriilor”.

Aparent, Iranul, ca o ameninţare sigură, a fost învins. Nu și Coreea de Nord. Nici Rusia nu s-ar zice că stă prea bine la capitolul colaborare. Deci perspectivele sunt destul de sumbre. Cine poate garanta că unul dintre cele vreo 8 focoase ale coreenilor nu va fi activat? Evident, nu se compară cu cele vreo 8.000 ale rușilor. Dar ce mai contează numărul, atâta timp cât sunt suficiente dovezi că unii nu au învăţat mai nimic din trecutul istoric. Paradoxal, Kim Jong-Un tocmai a fost desemnat laureat al unui premiu pentru pace şi justiţie în Indonezia. Mai rămâne ca și Putin sau alţi lideri amatori de agitaţii internaţionale să primească premii de aceeași natură pentru ca ironia prezentului să fie completă.