Protestele din ultimele zile i-au pus în încurcătură pe mulţi. Dacă mediul politic a fost răvășit, nici cel religios nu a scăpat de furtună. Chiar s-ar putea spune că asistăm la o premieră naţională. Protestele împotriva clasei politice nu sunt chiar o noutate, dar cele care încearcă să clatine vârful piramidei bisericii par să fie desprinse dintr-un thriller cu miză conspiraţionistă. Totuși, revolta din spaţiul public ascunde o întrebare: ce fel de biserică își doresc românii?

„Ne cerem iertare dacă unele cuvinte ale noastre au fost insuficient de lămuritoare sau au fost răstălmacite”, a comunicat patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, într-o încercare de atenuare a stării de iritare intensificate cu fiecare zi după tragedia de la Colectiv. Ar fi trebuit să fie suficient pentru a face masele protestatare să revină la sentimente mai bune, însă nu pare să fie deloc așa. Reacţiile de pe reţelele de socializare indică faptul că mesajul a ratat ţinta. Nemulţumirile s-au păstrat intacte. Este posibil, însă, ca sub această incidenţă a acuzelor să nu intre doar biserica majoritară. Atâta timp cât viciile sistemice sunt cap de afiș, nimeni nu poate rămâne indiferent sub motivaţia că nu îl privește.

Dincolo de cortină

La o analiză superficială, s-ar putea concluziona că tinerii revoltaţi nici nu ar merita să fie luaţi prea mult în seamă, fiindcă oricum relaţia lor cu spaţiul liturgic este minimală sau lipsește chiar complet. Ei sunt, totuși, generaţia orelor de religie din școala românească. Au beneficiat de educaţie religioasă, poate chiar mai mult decât părinţii lor. Nu au fost expuși tarelor comuniste, dar se manifestă împotriva bisericii mai dur decât au făcut-o chiar cei care au implementat ateismul pe meleagurile românești. Această poziţie ciudată și neașteptată ar putea fi explicată prin efectele unei secularizări profunde, una care pare să fi prins biserica pe picior greșit.

Totuși, cei care strigă nu par să o facă pentru a arăta că sunt rupţi de viaţa bisericii (sau nu toţi). Din contră, le pasă, și încă foarte mult. Mii de oameni au spus „Tatăl Nostru” în genunchi în Piaţa Universităţii. Nu sunt detașaţi de Dumnezeu, așa cum s-ar putea invoca, ci doar de o anumită formă de explorare a divinităţii, cu care nu se identifică. „România, ca și Biserica ei, au împreună nevoie de un Martin Luther. De o reformă”, concluzionează un jurnalist. Este genul de mesaj care nu poate fi identificat prin analize de suprafaţă. Reducerea nemulţumirilor doar la o problemă asociată unui viciu de comunicare indică o neînţelegere a agorei.

„Vrem biserica înapoi!”

„Oamenii scandează, așa e, dar nu se răfuiesc cu Biserica Ortodoxă, ci cu o imagine a ei din zilele noastre: imaginea aroganţei unei instituţii. Aceasta este vestea proastă”, a scris preotul Florescu din Scoţia, unul dintre ierarhii bisericii care a stârnit valuri în presă prin postările sale aflate oarecum în notă discordantă cu multe dintre luările de poziţie oficiale ale bisericii.

Printre problemele pe care încearcă să le semnaleze, extrase din ceea ce revendică vocea străzii, sunt „izolarea intelectuală și lunga tăcere publică”, însoţite de iluzia că trustul de presă ţine loc de comunicare cu societatea civilă. Nu are intenţia aruncării cu noroi spre liderii bisericii, dar nici nu se eschivează în a le da dreptate protestatarilor. În opinia sa, strigătul lor nu sugerează că nu mai au nevoie de biserică, ci că simt că aceasta le-a fost confiscată. „Când ne spun că vor ca statul să finanţeze nu construcţii de biserici, ci spitale și școli, nu înseamnă că nu-și doresc biserici. Asta înseamnă că s-au săturat de mizerie.”

De fapt, situaţia din România este în prelungirea unei tendinţe globale de regândire a relaţiei enoriașului cu biserica sa. Dietrich Schindler, un „plantator de biserici„, cu un doctorat în teologie obţinut la Fuller Theological Seminary, consideră că principala problemă pentru bisericile creștine din Europa este că nu înţeleg mentalitatea postmodernă. „Oamenii nu mai doresc ceva preambalat. Ei nu vor răspunsuri la întrebări pe care nu le au.” Cu alte cuvinte, își doresc biserica înapoi, dar una care să dea răspunsuri unui alt tip de societate decât cea de acum două milenii. De aceea, foarte mulţi dintre tinerii care trăiesc în umbra bisericii sunt marcaţi de sentimentul abandonului: biserica i-a părăsit pe ei, nu ei biserica.

Două Românii: una este în stradă

Sondajul IRES „România credincioasă“ evidenţiază paradoxul creat de diferenţa dintre religiozitatea pretinsă a românilor (susţinută de procente uriașe) și secularizarea etalată la nivelul experienţei cotidiene. Ar fi fost de așteptat ca efectele educaţiei religioase din școală sau din biserică să dea rezultate, mai ales că. în ceea ce privește încrederea populaţiei, biserica încă stătea confortabil. Avea forţă și prestigiu. „Strada”, însă, pare să răstoarne toate calculele.  Tocmai această forţă, care îi putea conferi relevanţa necesară, o aruncă într-o stare de derută. În consecinţă, biserica se confruntă cu un efect de bumerang. Ceea ce a întărit-o, acum o vulnerabilizează.

Efectele se resimt fără prea multe eforturi de identificare. Mai mult de jumătate din populaţia ţării nu obișnuiește să meargă la biserică, iar circa o treime nu îmbrăţișează doctrinele specifice creștinismului. Aceasta indică o strare de criză care nu este deloc de dată recentă. Acum ea doar se manifestă exploziv.

Într-o analiză Historia, sociologul Dan Dungaciu surprinde multiple ipostaze ale credinciosului român. Pe lângă categoria „omului religios“ sau a „pelerinilor“, există și categoriile consistente ale „apartenenţei fără credinţă“ (preponderant tradiţionaliști, mai mult decât credincioși), a „creștinilor nepracticanţi“ sau „indiferenţi“ (mai degrabă anesteziaţi religios decât atei). Într-o analiză asupra fenomenului religios autohton, sociologul Sorin Gog susţinea că mentalitatea tradiţională e reprezentată de 40% dintre români (aceștia acceptă doctrinele creștine, chiar și superstiţiile religioase, cred în morala creștină, participă la biserică, locuiesc în zona rurală, au un nivel scăzut de educaţie și sunt în vârstă). Sumarizând, se poate vorbi de două Românii. Una, profund religioasă, cantonată în mediul rural. Cealaltă tocmai a ieșit în stradă.

Vestea bună

Poate fi surprinzător, dar s-ar putea ca în acest clivaj să rezide vestea bună. Persoanele secularizate au capacitatea de a analiza detașat unele nevoi resimţite. Adeseori, oamenii religioși sunt blocaţi în microuniversul lor. Ar fi o concluzie eronată faptul că nepracticanţii religios nu au nevoie de Christos. Poate chiar resimt mai acut nevoia aceasta decât ceilalţi. Preotul Florescu surprinde un punct sensibil, atunci când sesizează că, de fapt, cauzele crizei pot fi reduse la una singură.

Cei care protestează „ar vrea să-l vadă cât de puţin pe Iisus în noi. Nu în biserici, nu în catedrale, nu în predici, ci în noi. Noi am fost trimiși să-i căutăm pe ei, nu ei pe noi. Să-i căutăm, nu să-i așteptăm în biserici, nu să primim invitaţii. Să-i căutăm, or ce loc de găsire al lor este mai mare decât suferinţa? Dar la suferinţă te cobori cu iubire și cu îmbrăţișare, nu cu lecţii de viaţă.”

Este un avertisment nu doar pentru biserica majoritară. Concluzia preotului din Scoţia poate fi dezarmantă, dar și salvatoare, în același timp: „Christos nu mai trăiește în mulţi dintre noi, asta e vestea cea mai proastă.”

Foto: București Optimist

DISTRIBUIE: