Ar mai putea fi repuse în circuit vechile idei ale comunismului? Unii nu se sfiesc să își declare atașamentul faţă de acestea pe considerentul că au fost bune în esenţa lor, dar greșit aplicate. Mai mult de atât, pentru a crea impresia legitimităţii, este adusă în discuţie chiar Biblia, considerată un fel de sursă primară pentru ideea traiului în comun.

„Mi-au plăcut foarte mult și îmi plac încă ideile comuniste și socialiste. Dacă ne uităm în manualul construirii comunismului, scos în tiraj mare în Uniunea Sovietică, vedem că el amintește foarte mult de Biblie. Nu e o glumă, este chiar un extras din Biblie”, a afirmat liderul de la Kremlin în cadrul unei reuniuni a Forumului Popular al Întregii Rusii, o mișcare politică ce este condusă de partidul aflat la guvernare. Pe de o parte, declaraţia de dragoste a liderului rus nu este chiar surprinzătoare, ţinând cont că nu este singurul care încearcă să extragă rădăcinile comuniste din Biblie. Pe de altă parte, totuși, Putin nu a dat de înţeles până acum că are o afinitate faţă de Biblie. Președintele rus pare convins de aserţiunea sa, adăugând că manualul construirii comunismului a conţinut idei foarte bune, precum egalitatea, fraternitatea, fericirea. Și atunci, de ce nu s-a reușit construirea Paradisului în varianta sa colectivă? Explicaţia este simplă, „aplicarea practică a acestor minunate idei în ţara noastră a fost departe de ceea ce au expus socialiștii utopici”, susţine liderul de la Kremlin. Deci, pentru Putin manualul a fost corect, instrucţiunile bune, doar aplicarea lor a fost eronată.

Problema de fond a comunismului

Vladimir Tismăneanu, în cartea Despre comunism. Destinul unei religii politice, îl cita pe istoricul Martin Malia care puncta diferenţa dintre primii creștini și comuniști, menţionând că „primii știau că ei cred; comuniștii credeau că știu”. Cu alte cuvinte, comunismul nu poate greși. Linia partidului e corectă, indiferent cât de oscilantă este. În opinia istoricului român, bolșevismul, în oricare dintre încarnările sale, a urmărit „crearea corpului social perfect omogen, lichidarea cetăţeanului și a spiritului civic”. Să constituie acestea ingrediente absolut necesare pentru construirea fericirii pe care Putin o semnala?

Elementele comuniste nu pot fi disociate. Toate, împreună, erau subsumate proiectului Omului Nou, unul care nu avea nicio legătură cu abordarea creștină, oricât de mult s-ar strădui artizanii sau simpatizanţii comunismului să argumenteze astfel. Geneza noului individ nu a fost rezultatul unei conversii interioare, ci îngenuncherea în faţa unor mecanisme și presiuni exterioare. Practic, bunul cetăţean comunist devenea produsul unui experiment de inginerie socială care urmărea transformarea revoluţionară a naturii umane. Desăvârșirea era modelată după un etalon terestru, fără nicio conexiune cu vreo dimensiune transcedentală.

Ce nu vrea să spună Putin?

Și totuși, o parte din concepte (om nou, egalitate, unitate) sunt similare celor biblice. Însă metoda de implementare, esenţa și direcţia sunt diametral opuse. Tismăneanu spune că la baza comunismului stătea un fundamentalism teleologic. Obiectivul final era Cetatea lui Dumnezeu pe pământ, adică triumful proletariatului. În acest sens, nu se poate spune că Putin ar fi în confuzie. Din contră chiar. Concepţiile sale actuale converg în aceeași direcţie. Naţionalismul de factură sovietică își găsește în continuare un susţinător fervent în persoana sa. Religia nu face decât să ofere fundamentul mistic pe care să fie construită împărăţia terestră a lui Dumnezeu. Naţionalismul rus a avut întotdeuna o dimensiune mesianică, legată de credinţa că o naţiune are un rol predestinat în relaţia dintre Dumnezeu și umanitate. Poate că cel mai bine a exprimat această simbioză Dostoievski, atunci când, în romanul Demonii, a scris că, „dacă un mare popor nu crede că este pregătit și predestinat să se ridice și să salveze totul prin adevărul său, se va transforma într-o masă de material etnografic și nu într-un mare popor”.

În consecinţă, cetăţeanul și interesele sale devin prioritare, cel puţin la nivel de discurs. Ideea cetăţeanului integrat în colectivitate a ajuns atât de solidă, încât nu a dispărut odată cu falimentul comunismului. De exemplu, Putin a mărturisit fără rezerve că nu este „pasionat” de problema graniţelor, ci de „soarta oamenilor”. Ideea este fascinantă, însă ea este construită în acord cu teoria statului care devine valoarea supremă. Promisiunile escatologice au făcut din comunism un fel de religie politică. Salvarea este pentru colectivitate, nu pentru indivizi. Această abordare se pare că îi marchează în continuare pe Putin și pe cei care îl susţin cu fervoare.

Biblia chiar susţine comunismul?

Afirmaţiile lui Putin ne forţează să punem întrebări cu miză teologică. A fost vreodată intenţia lui Dumnezeu ca oamenii să ducă o existenţă colectivă, uniformizată, dezindividualizată? Idealiști care s-au străduit să zugrăvească în teorie o societate desăvârşită (Platon în Republica, Thomas Moore în Utopia) au propus ca o condiţie a asocierii lor perfecte o comunitate de bunuri similară cu aceea iniţiată în biserica primară. Însă poate fi găsită fericirea promisă în această formulă socială? Se ignoră adeseori că supunerea de tip orwellian (vezi conceptul de Big Brother) vine la pachet cu promisiunea fericirii eterne. Și atunci, „egalitatea, fraternitatea, fericirea” pe care le invocă președintele rus sunt rezultatul inevitabil al unei existenţe comune? Istoricii cad de acord că varianta comunistă a reușit să îmbine escatologia (doctrina salvării omenirii) cu eclesiologia (ideologia unui partid). Cine nu intră în program riscă consecinţele. Egalitarismul s-a transformat în dictatură. Stigmatizarea, eliminarea sau chiar exterminarea au devenit măsuri aproape firești.

Președintele rus încearcă să acrediteze ideea unui socialism cu chip ceva mai uman, care poate fi regăsit pe paginile Bibliei, descifrând un posibil germene de comunism în modul în care au fost structurate primele comunităţi creștine. Faptul că aveau totul „în comun”[1] i-a determinat pe unii să concluzioneze pe marginea acestui posibil ideal divin. Lev Tolstoi s-a înscris și el în lungul șir al celor care au văzut ca ideală o formă de comunism în care la egalitate se ajunge prin nobleţea sărăciei. Comunităţile monahale sunt o prelungire a acestui tip de înţelegere. Comunismul a încercat să ducă la extrem ceea ce călugării au construit pe o platformă strict religioasă.

Însă creștinismul, în faza sa incipientă, a fost  rezultatul unei situaţii conjuncturale, temporare, impuse de evoluţia comunităţii creștine din Ierusalim și nu expresia unui stil de viaţă care trebuia să se perpetueze. Apostolii nu au predicat și nici nu au extins percepţia unui egalitarism colectiv asupra existenţei. Mai mult de atât, nu au avut o viziune politică peste care să insereze o ideologie religioasă. Chiar dacă creștinismul în esenţa sa este antimaterialist și egalitarist, nu este și uniformizant, și cu atât mai puţin închistat în normele gândirii colective. Mai mult chiar, creștinismul s-a născut din dizidenţă. Comunismul s-a străduit să o anihileze. Sunt „mici” detalii care îi scapă președintelui rus și care fac diferenţa dintre faţa umană a creștinismului și un comunism cu mască umană.

 

[1] Faptele Apostolilor, 4:32 , Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet. Niciunul nu zicea că averile lui sînt ale lui, ci aveau toate de obşte.

DISTRIBUIE: