Schimbările recente din peisajul politic românesc au făcut ca, mai timid sau mai hotărât, în pieptul public să înceapă să pulseze speranţa că progresul este posibil. Nu poate nimeni să garanteze că traseul duce în mod necesar spre mai bine, însă benefic ar fi ca pauzele sau căderile de pe parcurs să nu fie tratate ca dovezi ale apropierii de eșec. Asta spunea psihologul Albert Bandura într-un studiu privind eficacitatea personală, aplicabil totodată la nivelul eficacităţii de ţară.

„Multe dintre condiţiile contemporane subminează dezvoltarea unei eficienţe colective”, scria Bandura în Self-efficacy in changing societies, volum publicat de Cambridge University Press încă din 1995. Probabil că primul lucru care ne vine în minte, ca români, când citim despre impedimentele eficienţei societăţii în care trăim este corupţia. Și suntem îndreptăţiţi la această convingere. Însă Bandura se referă la ceva ce împiedică până și societăţile în care onestitatea se manifestă mai pregnant decât în ţara noastră: interdependenţa transnaţională. „Ceea ce se întâmplă din punct de vedere economic și politic într-o anumită parte a lumii poate afecta bunăstarea unor vaste populaţii din altă zonă geografică”, scria psihologul cu mult înainte ca intervenţia Statelor Unite în Orientul Mijlociu să provoace haos în regiune și consecinţe neașteptate asupra Occidentului. Afirmaţia sa are mai mult decât o valoare de anticipare vizionară. Este constatarea că lumea în care trăim oricum își modifică pârghiile care ar putea facilita schimbarea. Prin urmare, transformarea devine mai dificilă, necesită mai mult efort, iar aceasta este o realitate cu care se confruntă toate ţările, nu doar cele în care corupţia este înfloritoare.

Pe de altă parte, notează psihologul, această interdependenţă manifestată la nivelul guvernelor îi răpește individului convingerea că poate produce schimbări semnificative în contextul lui social. Mai exact, cetăţeanul simte că este inutil să încerce să schimbe ceva, pentru că schimbarea nu se află în controlul lui. Iar românii, poate mai mult decât alte naţiuni, sunt predispuși la acest fatalism sedimentat deja în folclor (vezi Mioriţa), care le face mai degrabă rău decât bine. De ce? Fiindcă fără a fi convinși că schimbarea este posibilă, românii își vor canaliza efortul în conservarea trecutului („era mai bine pe vremea lui Ceaușescu” este doar un exemplu de nostalgie toxică) și vor evita să participe la conturarea viitorului. În felul acesta, mental, societatea intră într-o buclă a ineficienţei: pentru că își propune ţinte mici, ajunge la rezultate mici. Pentru că ajunge la rezultate mici, consideră că doar acestea îi sunt accesibile și, implicit, doar acestea sunt realiste. Or lucrul acesta este fals. Corupţia nu are o putere de influenţă mai mare decât cetăţeanul. Dacă ar fi fost așa, Islanda nu ar fi trecut printr-o revoluţie devenită model.

Românii au nevoie să înveţe că pot fi agenţii propriei schimbări, însă în calea acestei lecţii stau două mecanisme: unul psihologic și altul politic. Cel psihologic, la care face referire Bandura, este că „oamenii percep că au o eficacitate mai mare la nivel personal decât au la nivel instituţional”. Altfel spus, individul are tendinţa să se perceapă ca fiind mai capabil decât societatea din care face parte. Credinţa în superioritatea eficacităţii personale îi face pe mulţi dintre cei mai capabili români să părăsească ţara ca pe „o corabie care se scufundă”. Însă, în vreme ce în dreptul unora ar putea fi corect să presupunem că sunt mai capabili, atunci când vorbim despre tendinţa de emigrare deja ajungem în situaţia unui paradox: nu se poate ca fiecare român în parte să fie mai capabil decât restul românilor.

„Principala provocare a conducerii este să catalizeze un simţământ colectiv de eficienţă și să profite de avantajele globalizării, străduindu-se să micșoreze pe cât este posibil tributul pe care îl cere progresul”, recomandă psihologul. Și aici românii se lovesc de zidul plângerii. Al plângerii fiecărui politician care se vaită că el ar schimba România, dar că nu are cu cine. Și dacă am vorbi doar despre o veșnică lamentare, tot ar fi ceva, însă politicienii români cultivă de ani de zile în spaţiul public un climat de junglă, în care critica, subminarea și deturnarea oponenţilor par să urmărească un scop unic: linșarea adversarilor politici, care le ameninţă interesul personal. Și atunci, te întrebi, cum pot românii să creadă în schimbare, când atenţia lor este captată constant de dezvăluiri ale mizeriilor opoziţiei (de orice culoare) ori ale incompetenţei și lipsei de deontologie, în loc să fie canalizată spre o viziune colectivă care să hrănească schimbarea? Atunci când „pluralismul îmbracă forma facţionalismului antagonic”, spunea Bandura, „devine mult mai ușor pentru oameni mai degrabă să blocheze cursul unei acţiuni, decât să se unească pentru a deveni o forţă în favoarea schimbării sociale”.

Psihologul nu scria cu gândul la România. Iar lucrul acesta ar trebui să fie un motiv de încurajare pentru români. Orice societate din lumea aceasta are de trecut pe un drum sinuos înainte să ajungă la schimbare. Remediul pe care îl sugerează psihologul este cultivarea unei convergenţe a intereselor personale, astfel încât acestea să servească binelui colectiv. În ţara noastră, e drept că interesele personale converg de nenumărate ori, însă ele servesc binelui unei colectivităţi mici, mai exact al acelei elite care se autosusţine prin corupţie. Practic, schimbarea ar putea veni doar dacă elementele corupte ar fi înlăturate și înlocuite cu slujbași publici care să fie animaţi de alte interese personale decât cele care se bat cap în cap cu interesul public.

De asemenea, faptul că schimbarea nu se petrece niciunde peste noapte ar trebui să alimenteze răbdarea publică a românilor, care sunt atât de sătui de disfuncţionalităţile autohtone încât orice eșec pe traseul spre schimbare li se pare o anulare a eforturilor de până atunci și un motiv suficient pentru deznădejde și cinism. Realitatea pe care Bandura o surprinde atât de concis și de convingător este aceea că schimbarea presupune efort perseverent. Asta înseamnă ca societatea care susţine schimbarea să lupte pentru ea și să nu se lase descurajată la prima recădere, ci să o considere parte din program. Să o integreze și să se repună cu încăpăţânare pe drumul cel bun.

„Barierele psihologice ridicate de convingerea colectivă că suntem lipsiţi de orice putere sunt mult mai demoralizatoare și debilitante decât impedimentele externe”, remarcă psihologul. „Dacă oamenii sunt convinși că sunt neputincioși, vor înceta să mai încerce, chiar dacă schimbările sunt accesibile prin efort colectiv perseverent.”

Acest manifest împotriva cinismului, scris cu 20 de ani în urmă, continuă să fie la fel de actual cum este o pildă din Noul Testament. Pilda talanţilor. Aceasta spune povestea a trei angajaţi cărora șeful le-a împărţit, inegal, capitalul lui pe perioada cât avea să fie plecat din ţară. Primilor doi le-a dat mai mult decât celui de-al treilea, iar aceștia au investit „talanţii” și au avut profit bun. Cel de-al treilea însă, cel care a avut puţine resurse la început, și-a îngropat banii. Cu alte cuvinte, nu i-a valorificat în niciun fel. La întoarcerea șefului, bilanţul averii l-a aruncat în dizgraţie pe cel de-al treilea angajat, care, din lene, lașitate sau prostie (textul nu ne lămurește), a ales să nu facă nimic cu puţinul pe care l-a avut.

România nu are un stăpân care să o tragă la răspundere pentru managementul de ţară (deși unii se vor gândi la UE când vor citi aceste rânduri). Însă ţara noastră are responsabilitatea de a-și investi resursele naturale, financiare și umane pentru binele generaţiei următoare. „Ca societate, noi ne bucurăm de beneficiile pe care ni le-au lăsat cei dinaintea noastră, care au luptat împotriva inumanităţii și au muncit pentru reformele sociale care ne permit azi o viaţă mai bună”, spunea Bandura. Iar România, dacă vrea un viitor frumos, trebuie și ea să lupte și să muncească.

Foto: Bogdan | Dreamstime.com

DISTRIBUIE: