Haine ieftine, dar cu ce preţ?

1409

Shima Akhter, Manisha sunt doar două dintre numele „sclavilor moderni”, acei muncitori care-şi riscă sănătatea şi viaţa muncind în cele mai grele condiţii, confecţionând hainele ieftine care ajung în magazinele europene şi americane.

Cu doi ani în urmă, buletinele de ştiri şi ziarele din întreaga lume vorbeau despre tragedia de la Rana Plaza, din Bangladesh; o clădire de 8 etaje, în care se aflau 5 fabrici de textile, se prăbuşea, omorând peste 1.100 de persoane şi rănind câteva sute. Nu era prima dată când lipsa măsurilor de siguranţă şi prezenţa celor mai precare condiţii de muncă îşi spuneau cuvântul, lăsând să se vadă cu ochiul liber efectele acestora. „Acest accident este şocant, dar nu mă surprinde”, declara Sam Mahers, unul dintre cei care promovează campania Labour behind the Label, potrivit internacional.elpais.com.

În luna noiembrie 2012, 112 lucrători mureau într-un incendiu într-o clădire a firmei Tazreen Fashions, relatează eldiario.es. Potrivit unui raport al Clean Clothes Campaign, care înglobează zeci de organizaţii şi sindicate şi care se ocupă cu supravegherea condiţiilor de muncă în domeniul textil, între anii 2006 şi 2009, aproximativ 414 lucrători au murit în cel puţin 213 incendii în fabricile din Bangladesh, iar de atunci, lista morţilor s-a mărit, notează eldiario.es.

În acele fabrici, ca în multe altele, se confecţionau şi încă se confecţionează mare parte din hainele care poartă eticheta „Made in Bangladesh” și pe care le găsim în frumoasele magazine din orașele ţărilor dezvoltate; ele fac parte din acel imperiu textil menit să onoreze pretenţioasele cerinţe europene şi americane, care îi plasează pe unii pe lista celor mai bogaţi oameni din lume, iar pe alţii, în „imperiul” sclaviei moderne. Prea puţin contează câţi oameni trăiesc în condiţii inumane sau câţi şi-au pierdut sănătatea şi viaţa, atâta timp cât această industrie creează milioane de „locuri de muncă”, exportă în valoare de mii de milioane de dolari şi are un aport semnificativ la PIB-ul ţării, potrivit cadenaser.com. Situaţia este cât se poate de simplă: costuri scăzute de producţie = preţuri competitive = beneficii pentru marile firme.

Din când în când şi în măsura posibilităţilor din acele „fabrici ale morţii”, care pentru mii şi mii de oameni din lumea a treia sunt singura posibilitate sau speranţă de supravieţuire, se mai ridică câte-o voce. Spre exemplu, cea a lui Shima Akhter, care câştigă mai puţin de 3 dolari pe zi şi care a înfiinţat un sindicat împreună cu colegii ei. Cum au reacţionat șefii lor? I-au închis într-o încăpere unde 30-40 de persoane din personalul fabricii i-au bătut. Nu e de mirare că Akhter insistă şi îşi susţine cauza: „Nu vreau ca cineva să poarte haine confecţionate cu sângele nostru!”

Mai mult decât atât, potrivit thinkprogress.org, ea este protagonista unui documentar, The True Cost, despre impactul industriei textile la nivel global. Filmul vrea să arate tuturor care e costul hainelor pe care le poartă, care sunt poveştile de viaţă care se ascund în spatele acestora şi să tragă un semnal de alarmă, în speranţa unei mâini de ajutor din partea ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic, dar pipernicite din punctul de vedere al omeniei şi al sensibilităţii.

Manisha este un alt simbol al milioanelor de persoane exploatate în domeniul textil. Deşi este doar un copil, lucrează într-o fabrică unde primeşte 0,13 euro pe oră. Ca şi Akhter, este protagonista unui video creat de mişcarea Fashion Revolution şi lansat la data de 24 aprilie, dată la care s-au împlinit 2 ani de la tragedia de la Rana Plaza, Bangladesh. În clip, apare un automat de tricouri albe la preţul de 2 euro, plasat în Alexanderplatz (Berlin, Germania) şi, de asemenea, imagini cu Manisha, copilul care confecţionează acele tricouri. După ce eventualii clienţi vizionează materialul video, sunt întrebaţi dacă vor să cumpere tricoul sau să doneze bani; 8 din 10 au ales cea de-a doua variantă, potrivit elcomercio.com. Aceste iniţiative, ca multe altele de altfel, caută să conştientizeze lumea în ceea ce priveşte condiţiile în care lucrează oamenii care confecţionează hainele noastre.

Bineînţeles, Bangladeshul nu este singura ţară care încurajează handicapul exploatării. Anul trecut, Anniken Jørgensen, din Norvegia, a denunţat firma H&M după ce a văzut cu ochii ei ce se întâmplă în fabricile din Cambodgia. Jørgensen, o tânără bloggeră, a petrecut acolo o lună, în cadrul unui reality show numit Sweatshop, creat de Aftenposten. În tot acest timp, a făcut acelaşi lucru ca angajaţii fabricii: a muncit şi a trăit ca ei. Ceea ce promitea a fi o aventură a devenit în scurt timp un coşmar pentru ea, notează abc.es.

La întoarcerea acasă, a hotărât să facă public tot ce a văzut şi a trăit, încălcând clauzele şi condiţiile show-ului şi neluând în seamă avertizările din partea producătorilor. „Cambodgia m-a schimbat”, spune ea, copleşită de experienţele trăite acolo, motiv pentru care a crezut de cuviinţă să facă public numele firmei care se află în spatele acestor fabrici. Probabil singurul lucru pozitiv cu care s-a întors din Cambodgia au fost lecţiile de viaţă. „Am învăţat să preţuiesc lucrurile şi să fac diferenţa dintre cele importante şi cele mai puţin importante. Am învăţat că nu am nevoie de nimic. Nu am nevoie de 100 de articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte”, declară ea.

După fiecare tragedie care ne face să ne îndreptăm privirile spre ţări precum Bangladesh și Cambodgia, atât autorităţile locale, cât şi cele internaţionale promit adoptarea măsurilor de siguranţă necesare pentru a evita alte accidente şi pentru a îmbunătăţi situaţia muncitorilor, dar realitatea este că aproape niciodată nu-şi îndeplinesc promisiunile. „Autorităţile cred că o reglementare mai strictă a condiţiilor de muncă ar însemna creşterea costurilor de producţie, ceea ce ar determina firmele străine să-şi caute alte locuri unde să realizeze comenzi”, declara Scott Nova, de la Worker Rights Consortium, potrivit elmundo.es.

În aceste cazuri, în care reacţia autorităţilor rămâne doar la nivel de vorbe şi intenţii, cei care pot schimba ceva sunt chiar consumatorii. Meenakshi Ganguly, director la Human Rights Watch în Asia, susţine că aceştia pot face presiuni asupra marilor firme a căror haine sunt confecţionate în Bangladesh. „Când societatea este conştientă de acest tip de situaţii, industria nu are încotro şi trebuie să schimbe ceva”, declară el.

Fie că vrem, fie că nu, în aceasta industrie „suntem implicaţi în calitate de consumatori şi acest lucru presupune responsabilitate”, afirmă Gareth Price Jones, director Oxfam în Bangladesh. Activiştii şi cei care luptă pentru această cauză susţin că nu putem accepta aceste situaţii şi nici nu putem cumpăra haine al căror preţ este viaţa unor oameni nevinovaţi. Nu putem privi în altă parte când sub ochii noştri se întâmplă tragedii motivate de sclavia pe care o credeam de mult timp eradicată.

DISTRIBUIE: