Holocaustul, drama care a unit viaţa a trei necunoscuţi

15

Ce altceva poate însemna un lagăr de concentrare în afară de durere şi deznădejde? Pentru cei mai tineri supravieţuitori ai acestuia, Auschwitz-ul a devenit numitorul comun, locul care le-a unit vieţile.

Istoricii estimează că, din cele 1.200.000 de persoane deportate, au supravieţuit aproximativ 200.000, dintre care, doar câteva sute au putut sărbători recent cei 70 de ani de la eliberarea lagărului Auschwitz. Laurence Rees, istoric britanic, spunea cu 10 ani în urmă că încet-încet era celor care au îndurat ororile Holocaustului se încheie, absenţa lor devenind oarecum îngrijorătoare. „Atunci nu va mai fi nimeni care să fi cunoscut în direct cele întâmplate acolo. Iar atunci când se va întâmpla acest lucru, există pericolul ca istoria să se contopească cu trecutul distant şi să se transforme cel mult într-un eveniment teribil, ca multe altele”, spunea el, citat de internacional.elpais.com.

Există multe dovezi, sub forma cărţilor, care vorbesc despre drama câtorva sute de mii de persoane care au simţit pe pielea lor câtă răutate şi cruzime poate manifesta omul. E greu de imaginat că în acest episod negru al omenirii poate exista ceva frumos, ceva care să aducă zâmbet pe buzele cuiva. Se întâmplă însă să existe.

Printre sutele de persoane care au ajuns în lagărul de concentrare din Mauthausen, în luna mai 1945, se aflau şi trei bebeluşi, născuţi în cele mai vitrege condiţii: cei mai tineri supravieţuitori ai Holocaustului la ora actuală. Mamele lor nu s-au cunoscut probabil niciodată, dar copiii lor, Mark Olsky, Eva Clarke şi Hana Berger Moran au devenit ca fraţii. Recent, cei trei şi-au sărbătorit ziua de naştere, ocazie care aproape a coincis cu comemorarea celor 70 de ani de la eliberarea lagărului Auschwitz.

Fiecare dintre ei are povestea şi suferinţa lui, pe care nimic şi nimeni nu o poate şterge. Cu toate acestea, Hana îşi aminteşte cum mama ei, Priska, a fost întotdeauna un model şi impulsul de care avea nevoie ori de câte ori se poticnea pe drumul vieţii. Ea povesteşte pentru independent.co.uk că Priska nu s-a concentrat niciodată asupra durerii, ci şi-a folosit toată energia pentru a merge mai departe, obişnuind să spună „suntem aici, mergem mai departe”.

Mama Evei, Anka, are o poveste asemănătoare, în care optimismul a fost elementul de bază al existenţei sale, iar bebeluşul Eva, motiv suficient pentru a supravieţui. Eva povesteşte cum experienţa propriei sarcini a fost momentul în care a înţeles ce trebuie să fi însemnat pentru mama ei să dea naştere unui copil singură, fără nicio îngrijire, fără niciun sprijin şi fără cele mai elementare condiţii de igienă.

Mark ştie prea puţin despre experienţa mamei sale, pentru că niciodată nu i-a cerut să-i povestească cele întâmplate acolo, ştiind cât rău i-ar provoca acele amintiri. Se bucură în schimb de întâlnirea cu „surorile” sale de suferinţă, care, la fel ca el, au fost salvate de la moarte şi care, la rândul lor, şi-au salvat mamele, dându-le un motiv în plus să lupte pentru viaţă şi supravieţuire.

Aproape oricine se întreabă ce fel de sentimente îi încearcă pe supravieţuitorii Holocaustului care au asistat poate pentru ultima dată la aniversarea eliberării şi, în mod sigur, gândul ne zboară spre sentimentul de ură. Poate, dar nu neapărat. Tadeusz Smreczynski, un alt supravieţuitor al Holocaustului, declara cu ocazia celei de-a 70-a aniversări: „Experienţa mea îmi spune că nu există popoare bune sau rele, ci că răutatea este prezentă oriunde şi peste tot există oameni capabili de fapte nobile.”

Foto: media.jrn.com

DISTRIBUIE: