Iisus intrând în camera de gazare

1747

Nu puţini sunt cei care consideră că evreii și-au meritat soarta și că Holocaustul este rezultatul unei răzbunări divine. Drept urmare, nu ne mai surprinde numărul celor care au intrat fără ezitare într-un cerc al unei terori programate. În numele unui Christos răstignit. Cum a fost posibil ca o religie a iubirii să devină un instrument al urii? Un video de excepţie lansat cu ocazia Paștelui provoacă prin profunzimea mesajului, dar și prin dilemele teologice implicate.

Folosind oportunitatea Paştelui evreiesc, Săptămânii Patimilor şi Zilei de Comemorare a Holocaustului (28 aprilie), Organizaţia Jews for Jesus (Evreii pentru Iisus) a lansat un video cu un conţinut controversat. Subiectul prezentat are ca scop redefinirea concepţiilor referitoare la Iisus şi relaţia Sa cu Holocaustul.

„Ororile Holocaustului şi ale celor şase milioane (de oameni) care au murit au ros conştiinţa evreilor timp de peste şaizeci de ani”, a declarat David Brickner, director executiv al Jews for Jesus. „Dorim ca poporul evreu să înţeleagă că suferinţele pricinuite de mâinile naziste nu s-au bazat în niciun fel pe învăţăturile lui Iisus. De fapt, El a suferit şi a murit în locul nostru pentru a ne arăta dragostea lui Dumnezeu”, a continuat Brickner, citat de BCN.

Filmul de scurtă durată ilustrează o scenă puternică iniţiată la porţile lagărului de exterminare de la Auschwitz, unde un şir de evrei îşi aşteaptă sentinţa. Gărzile naziste, aflate în faţa evreilor care tocmai au sosit, decid cine va merge în interiorul lagărului şi cine va merge direct la camerele de gazare. Spre sfârşitul filmului, Iisus, purtând o cruce, vine la începutul şirului şi este trimis de gărzi direct spre camerele de gazare. Ofiţerul nazist nu ezită să Îi declare în faţă: „Ești doar un alt evreu.”

Mesajul pe care dorește să îl transmită filmul pare banal, dar în egală măsură extrem de profund: „Acest evreu a murit pentru tine.”

Iubirea convertită la ură

Unde a fost Dumnezeu? Este o întrebare care frământă minţile multora dintre cei preocupaţi să înţeleagă substratul teologic și filosofic al dramei evreiești. Dincolo de acuzaţiile care au fost transferate peste secole, un fapt rămâne evident: iubirea creștină s-a transformat în ură. Pare dificil de înţeles cum această atitudine a marcat conștiinţa colectivă al unui creștinism evadat din propria sa teologie. Se ignoră adeseori faptul că genocidul antievreiesc nu a fost doar rezultatul unor minţi demente. Chiar dacă acestea l-au gândit, iniţiat și desfășurat. În realitate, fenomenul a avut loc cu participarea directă (activă) sau indirectă (prin tăcere) a multora dintre cei care acţionau în numele unui Christos răstignit.

În timp ce creștinii mergeau spre biserică, evreii erau direcţionaţi spre moarte. Sub privirile „nevinovate” ale celor care își derulau impasibili existenţa lor creștină. În această privinţă este legitimă întrebarea fulgerătoare a lui Primo Levi (supravieţuitor al unui lagăr de concentrare): „Cum este posibil ca exterminarea a milioane de oameni să se fi produs în inima Europei fără cunoștinţa nimănui?”. Întrebarea are o conotaţie retorică, răspunsul venind în mod firesc. Istoria consemnează cotele de degradare la care a reușit să ajungă sufletul uman. Ura a devenit programată, sistematică și tolerată. Transformată în pasiune, a ridicat cultul violenţei la nivel de artă.

Preocupaţi de înţelegerea acestei tragedii a umanităţii, nu puţini au fost teologii care au creionat diferite răspunsuri cu privire la implicarea divină în acest episod tulbure al umanităţii. Răzbunare? Sau indiferenţă?

Sărutul unui Iisus trădat

Un text faimos („Legenda Marelui Inchizitor” din romanul Fraţii Karamazov) din opera lui Dostoievski poate oferi un răspuns valid. Tema e cunoscută: marele scriitor rus îşi imaginează o confruntare între Iisus (revenit discret printre oameni) şi înfricoşătorul Inchizitor (un Torquemada care are propria înţelegere despre natura creștină). Acţiunea este proiectată undeva spre mijlocul secolului al XVI-lea, când neaşteptata revenire a Mântuitorului produce tulburare printre autorităţile ecleziastice. La fel de bine, același scenariu poate fi adaptat și pentru timpuri mult mai recente. Căutând răspunsuri la întrebarea ce s-ar întâmpla dacă Iisus ar reveni pe pământ în plină istorie a lumii, celebrul romancier construiește o perspectivă tulburătoare care ar trebui să ne cointereseze și astăzi.

„De ce-ai venit să ne tulburi? Pentru că ne tulburi, ştii asta!” Aşa începe monologul Marelui Inchizitor. Este semnul unei revolte la gândul că în viitorul apropiat tot edificiul creștin s-ar putea prăbuşi.

Dialogul cu Iisus ilustrează conversia comportamentului creștin în ceva străin de reperele iniţiale ale religiei pe care pretind că o practică. „Ordinea propusă de Marele Inchizitor e cea a Satanei, dar e reprezentată de o biserică ce acţionează în numele lui Iisus”, menţiona filosoful Gabriel Liiceanu.

„Eu nu Te cunosc şi nici nu vreau să ştiu dacă eşti Tu Acela sau semeni numai cu El.” Este replica de final al unui Inchizitor care devine personajul colectiv în spatele căruia putem regăsi o întreagă colectivitate creștină. Bătrânul inchizitor ar vrea totuşi să obţină un răspuns. Iar acesta nu întârzie să apară: Iisus îi sărută buzele vineţii în tăcere. E singurul Lui răspuns. „Du-te și să nu mai vii… Să nu mai vii… Niciodată, niciodată!” sunt cuvintele palide, pierdute printre pașii unui Mântuitor care se îndepărta.

Inchizitorul de lângă sârma ghimpată

Nu vă întrebaţi unde a fost Dumnezeu la Auschwitz, întrebaţi-vă unde a fost omul! avertiza renumitul Elie Wiesel, schimbând astfel orizontul dilemelor existenţiale. Lângă sârma ghimpată nu au stat faţă în faţă doar Diavolul și evreii. Suferinţa a atins și Cerul.

Folosind un text din Midraș, Wiesel relatează că atunci când Dumnezeu vede durerea copiilor Săi, varsă două lacrimi în ocean. Căzând, cele două lacrimi fac un asemenea zgomot, încât este auzit de la un capăt al lumii la celălalt. Preluând această poveste, Wiesel se întreabă dacă nu cumva Dumnezeu a vărsat mai mult de două lacrimi văzând „împărăţia sârmei ghimpate”. Și, mai mult de atât, dacă nu cumva oamenii au refuzat să le vadă. Erau mult prea ocupaţi cu vechiul rol. Inchizitorul trebuia să își termine treaba.

Niciun articol afișat