După valurile pe care le-a generat enciclica referitoare la mediu, Francisc mai așază un spin în relaţiile sale cu marile forţe ale planetei. Folosindu-se de ilustraţii istorice, papa a dorit să demonstreze că marile puteri nu sunt demne de încredere, fiindcă joacă la două capete.

„De ce marile puteri nu i-au salvat pe evrei?“ este o întrebare retorică a papei Francisc, care vine în urma unui set de întrebări ale tinerilor din Torino. De fapt, papa a folosit prilejul respectiv pentru a demasca ipocrizia răspândită la scară planetară, inclusiv cea arătată de cei care pretind că militează pentru pace.

„Marile puteri deţineau fotografii ale rutelor feroviare care duceau trenurile în lagărele de concentrare, ca să-i omoare pe evrei, creștini, romi, homosexuali.“ Întrebarea care a urmat acestei enumerări este cât se poate de firească: „Spuneţi-mi, de ce nu le-au bombardat?“

În general, dilemele legate de problematica Holocaustului își găsesc răspuns prin invocarea răutăţii umane. Celebra sintagmă a „banalităţii răului“ poate fi utilizată pentru a explica majoritatea derapajelor istoriei, și nu doar a Holocaustului. Papa, prin răspunsul său oferit tinerilor, introduce în ecuaţia cauzalităţii referitoare la această dramă a omenirii un element (în fapt, chiar surpriza declaraţiei sale) care nu poate lăsa pe nimeni indiferent. Este vorba de eterna ipocrizie umană.

Istoria acuză

Mergând pe același fir, papa a continuat să exploreze istoria. Lagărele de concentrare din Rusia i-au oferit prilejul să lărgească introspecţia. „Câţi creștini au suferit și au fost uciși“ acolo, fără ca marile puteri să intervină? O simplă analiză a istoriei recente ne ajută să ne amintim că imaginarul colectiv s-a hrănit decenii de-a rândul din mitul „venirii americanilor“. Românii li s-au alăturat celor mulţi care au îndrăznit să viseze cu ochii deschiși. Americanii au sosit, însă doar până la Berlin. Planul Marshall, prin care s-a făcut o infuzie de capital în Germania, avea ca ţintă, de fapt, salvarea Occidentului. Restul ţărilor au fost abandonate.

Nici acest episod trist nu a scăpat observaţiei Suveranului Pontif. Deplângând cinismul jucătorilor mondiali din anii războiului, Francisc a declarat că „marile puteri au împărţit Europa ca pe un tort“. Este un aspect asupra căruia românii nu pot decât să cadă de acord. Resimţim și astăzi efectul celor cinci decenii de comunism care ne-au revenit la marea împărţeală.

De ce acest parcurs sinuos al istoriei, în care interesul personal se intersectează cu indiferenţa faţă de nevoile altora? Papa a oferit un răspuns tranșant: „Totul se învârte în jurul banilor.“ Pentru a accentua această opinie, i-a criticat pe cei care pledează pentru pace în timp ce fabrică sau vând arme, subliniind faptul că nici nu se mai pot numi creștini. „Duplicitatea este moneda de astăzi. Una spun şi alta fac“, sună concluzia dură a liderului catolic.

Complexitatea istoriei

Unii ar putea invoca că papa nu s-a hazardat deloc în remarcile pe care le-a făcut. Pare să fi lăsat garda jos în ceea ce privește practica diplomatică. A acuza marile puteri de ipocrizie trecută și prezentă nu este deloc în ton cu „corectitudinea politică“. Dincolo de declaraţiile sale punctuale, se poate decripta o anumită modalitate a papei de a privi istoria. Aceasta este mult mai complicată decât pare la prima vedere, iar vinovăţiile sunt mult mai subtile.

De exemplu, Germaniei îi este atribuită o vinovăţie absolută cu privire la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial. Dar politica conciliantă practicată de marile forţe europene nu a avut darul de a-l încuraja pe Hitler? Acordul de la Munchen din 1938 (prin care Franţa și Anglia cădeau de acord ca Hitler să ocupe o parte din Cehoslovacia) a fost doar o ultimă picătură a unei politici falimentare care urmărea, în primul rând, protejarea intereselor celor care deţineau butoanele Europei.

Puţin mai târziu, aceleași puteri, deși au garantat graniţele Poloniei, au preferat să intre în stand-by atunci când Germania a atacat vecinul din răsărit. Așa-numitul „război ciudat“ și-a arătat roadele, facilitând demersul Germaniei de construire a celui de-al treilea Reich.

Evreii, victime ale ipocriziei

Acceași logică a vinovăţiilor multiple construite pe un fond de ipocrizie neasumată nici astăzi transpare și din situaţia prin care au trecut evreii. Deși astăzi se derulează o multitudine de comemorări și degetul acuzator se îndreaptă cu consecvenţă spre Germania, nici alte ţări care par să fie imaculate nu au motive să se admire în oglindă. Holocaustul a fost o afacere europeană, și nu doar una limitată la spaţiul german. Evreii nu au fost doar victime ale urii, ci și ale ipocriziei.

Un caz celebru în această privinţă este cel al vasului Saint Louis. Povestea sa este analizată de către Gilbert Sinoue în cartea Un vapor pentru infern.  Era anul 1939 când Adolf Hitler le permitea evreilor să părăsească Germania. Pe Saint Louis s-au îmbarcat 937 de pasageri, dintre care 550 de femei și copii. Toţi sunt evrei germani. Roosevelt, primul solicitat să îi primească, refuză. Canada refuză. America Latină face același lucru. La Berlin, Goebbels exultă: „Nimeni nu vrea să-i primească!“ Aproape că avea dreptate.

În acest context este legitimă întrebarea lui Elie Wiesel (laureat Nobel și supravieţuitor al lagărului morţii) atunci când spunea, retoric: „De ce au fost lăsate trenurile să meargă netulburate spre Polonia? De ce nu au fost bombardate liniile de cale ferată care duceau spre Birkenau?“ Răspunsul și l-a dat singur: „Dar lumii libere nu-i păsa dacă evreii trăiesc sau mor, dacă dispar astăzi sau mâine.“

Dar astăzi?

Atunci când istoria este definită în mod plastic ca o știinţă „de la care învăţăm că nu învăţăm nimic din istorie“ (conform lui George Bernard Shaw), ne punem în mod serios întrebări cu privire la capacitatea omului de a evita repetarea trecutului. În contextul afirmaţiilor făcute de papă, este legitim să așteptăm ca lumea să nu mai fie guvernată prin decizii în care se inserează ipocrizia. Adică, vrem ca dubla măsură din trecutul istoric să nu mai influenţeze prezentul. Este însă o așteptare realistă?

Poate că nu este chiar întâmplător că în chestiunea ipocriziei Biblia vorbește foarte direct, fariseismul devenind sinonimul unui virus care ne infectează pe toţi, iar decontaminarea este puţin probabil să reușească prin eforturi omenești. Religia și politica pot fi surse de alimentare „perfecte“ pentru ipocrizie atunci când niciuna dintre ele nu se intersectează cu Cerul. Ceea ce încerca să le semnaleze papa tinerilor care îl asaltau cu întrebări era înţelegerea sa pentru lipsa lor de încredere în instituţii. Partea cea mai ciudată este atunci când aceleași instituţii pretind o doză de încredere crescută. Și asta face parte din același film al ipocriziei. În același scenariu, însă, putem fi și noi.

DISTRIBUIE: