Astăzi vreau să dau citire unui singur lucru: „Dacă poţi să îţi petreci atât de mult timp căutând creaturi imaginare, atunci de ce nu poţi face mai multe pentru copiii care cresc în război?”

Se pare că multe războaie își au debutul chiar sub ochii noștri. Unele sunt evidente, altele sunt subtile, unele se poartă în sânge și altele în declaraţii diplomatice, propagandă via postaci și furt de date. Dar se mai poartă un război, unul pentru atenţia noastră, a cetăţeanului de rând care teoretic are ceva de spus într-o democraţie. Și de bine, de rău, majoritatea lumii trăiește astăzi în democraţie sau alte derivate. Cu atât mai uimitor mi se pare că, în circumstanţele în care democraţia ca sistem ancorat în alegerea populară pare să o ia la vale, imaginaţia noastră pare să fie frăţește împărţită între teroriști și pokemoni, sau cel puţin imaginaţia presei este astfel. Dar în contextul de faţă nu sunt sigură că acești pokemoni nu sunt, de fapt, niște teroriști și ei.

Nu o să stau acum să explic cu ce se mănâncă jocul Pokemon Go, pentru că mai important este să vedem că, dincolo de campania din media, jocul este cu adevărat un fenomen. Când oameni necunoscuţi se opresc pe stradă să verifice ce pokemoni sunt de prins prin zonă; când se creează busculade pentru că zeci de mașini caută un singur pokemon; când cazi în apă, intri pe spaţii interzise și ești arestat sau împușcat fatal fiind în căutare de pokemoni; când rămâi blocat în copac, în cimitir, căutând pokemoni și trebuie să chemi pompierii care poate aveau o treabă mai bună de făcut; când un briefing al Departamentului de Stat american consacrat luptei împotriva terorismului trebuie întrerupt pentru că jurnaliștii sunt prea preocupaţi să joace Pokemon Go; când imediat ia naștere o aplicaţie de dating pentru ca pasionaţii de joc să vâneze împreună; când barurile și restaurantele fac bani frumoși după ce au plătit să le apară un pokemon în locaţie și jocul a devenit singura șansă să atragi turiști în România, se cheamă că jocul e cel puţin „la fel de fenomen” cum a fost Facebookul, Instagramul și Snapchatul când au apărut. Și dacă tot nu ești convins de ceea ce vei spune că sunt incidente izolate, mai adaug că producătorul Nintendo a reușit să doboare recordul din acest secol pentru cea mai mare valoare de acţiuni tranzacţionate de o singură companie la bursa japoneză într-o singură zi. Jocul a dublat valoarea acţiunilor Nintendo, care acum sunt mai bine cotate decât acţiunile rivalului său, Sony.

Și care e ideea? Păi, ideea e că prea mulţi oameni prea nu au ce face de acest joc a ajuns un fenomen. Și să ne înţelegem, nu vorbesc despre gaming în general, vorbesc strict despre acest joc, care este un mare consumator de timp și energie, care te face să umbli cu orele pe străzi stând degeaba cu ochii în telefon, care te face să îţi modifici programul normal și să consumi resurse care ar putea fi folosite pentru alte lucruri, în special în contextul de faţă. E vorba că mi se pare anormal să te scoli la ora 2 noaptea să prinzi pokemoni înaintea altora, când pentru a face sport nu ai fi în stare să te scoli cu jumătate de oră mai devreme. Mi se pare anormal că ai pierdut puciul din Turcia pentru că erai la vânătoare de pokemoni (drept e că puciul a fost scurt). Mi se pare anormal că te transformi într-un zombie fără respect pentru intimitatea celor din jur (mai ales a celor care nu joacă) și fără respect pentru locul unde cauţi pokemoni (biserici, muzee ale Holocaustului, cimitire). Și celor care spun că nu e nicio diferenţă să pierzi vremea cu pokemoni sau să o pierzi pe Facebook, le spun doar să nu facem comparaţii de dragul comparaţiilor. Când o să mă anunţe Pikachu că e lovitură de stat în Turcia și o să ne strângem la o sală de gimnastică să dezbatem problema, atunci putem să dăm drumul la comparaţii.

Și știi care e, de fapt, problema? Că ne uităm la tot ce se întâmplă azi în lume și ne întrebăm foarte nedumeriţi cum am ajuns aici. Nu știm, dăm din umeri și ne uităm unii la alţii în căutare de răspunsuri. Nu vreau să enumăr ce se întâmplă pe străzile din America, ce se întâmplă cu epurările politice din Turcia, ce se întâmplă cu legile Big Brother din Rusia, ce se întâmplă cu terorismul în Franţa, ce se întâmplă cu sistemul românesc de sănătate. Și cum ar fi să mai spun de Siria, când ne-am săturat așa de tare să mai auzim de ea? Se resimte o pasivitate din partea cetăţeanului, la nivel global, un fel de indiferenţă obosită la toate poveștile de groază ba din Siria, ba din Turcia, ba, mai nou chiar, din America. De ce să stăm să citim știri despre civili care se omoară între ei, despre teroriști care omoară civili, despre soldaţi care omoară civili și civili care omoară soldaţi când este cel mai simplu lucru din lume să ne anesteziem cu pokemoni și clipuri pe YouTube? E de înţeles că, în faţă ororii, la un moment dat îţi vei întoarce capul, dar noi parcă ne-am desensibilizat cu totul. Ca dovadă, o nouă tactică pe care activiștii sirieni o folosesc pentru a încerca să mai ajungă la vreun răspuns din partea lumii e să fotografieze copii sirieni care ţin în mână desene cu Picaciu și ceilaţi pokemoni. La fel, altcineva care încearcă să mai atragă puţin atenţia asupra problemei refugiaţilor care încă vin în Europa (această problemă tot mai există) a photoshopat pokemoni în bărcile cu refugiaţi din Mediterană. Pentru că, să fim sinceri acum, am ajuns într-un punct în care mai multă milă și empatie atrage un caracter japonez adorabil, cu urechile pleoștite, bujori în obrăjori și ochii mari, de altfel imaginar, decât un copil sirian care pare că cerșește pentru al cincilea an la rând, de altfel foarte real. Am ajuns să desenăm caractere imaginare care să plângă pentru niște drame reale, în faţa cărora noi am rămas imuni.

Și ce să facem? Să închidem internetul și să ne îngropăm în știri morbide? Ar ajuta asta cu ceva? Desigur că nu. Ceea ce vreau să subliniez analizând „simptomatologia pokemonială” este că trebuie să fim conștienţi că se dă și un război pentru atenţia noastră. Și nu mă gândesc aici la tot felul de teorii conspiraţioniste (deși în final s-ar putea să avem niște surprize). Vreau doar să spun că, poate, lumea de astăzi nu ar fi ajuns în asemenea impasuri sistemice dacă am fi fost mai responsabili cu resursele de care dispunem fiecare dintre noi. Răbdarea și cumpătarea sunt atuuri imbatabile în faţa politicienilor naţionaliști care stârnesc ură și frică, pe care caută să le vindece apoi cu răspunsuri simpliste. Dar acestea nu se pot obţine în afara unui efort educaţional de care trebuie să fim conștienţi că trebuie să îl depunem singuri. Binele nu vine de la sine. Răul vine de la sine. Nu putem să facem un bine cuiva dacă nu suntem antrenaţi să o facem. Deci, cum am putea să ne așteptăm să trăim într-o lume bună? Ne uităm că astăzi democraţia este în paragină din lipsa unor conducători care să fie mai mult decât administratori, care să fie în stare să ia repede hotărâri de care depind rezultate de mare importanţă. Dar oamenii aceștia de unde au venit, nu dintre noi? Noi subestimăm puterea unor obiceiuri bune și, conștient sau nu, ne batem joc de puterea pe care o avem fiecare prin însușirile cu care am fost înzestraţi, dar care nu au fost cultivate în niciun fel, pentru că educaţia e „out” și pokemonii sunt „in”. Dacă ne permitem constant să prejudiciem vigoarea minţii, care se antrenează la fel ca un mușchi când este supusă efortului (și nu mă refer la vânătoare de pokemoni), atunci trebuie să ne permitem să suferim și consecinţele.

Vânătoare plăcută!

DISTRIBUIE: