Această vară marchează 100 de ani de la începerea primei conflagraţii mondiale. Ca realitate istorică, Primul Război Mondial a fost un instrument al politicii, iar retorica religioasă este cel mai adesea ignorată, deși a jucat un rol decisiv în configurarea ostilităţilor. Evenimentul a avut toate datele unui război sfânt.

Începând din 1914 şi până în prezent, problema originilor Primului Război Mondial a creat o intensă dezbatere în istoriografie. Politica, economia, contextul social au fost aduse rând pe rând în dezbaterea specialiștilor pentru a analiza cauzele profunde ale acestei conflagraţii fără precedent la acel timp.

Bulversaţi de amploarea războiului, de durata și, mai presus de toate, de numărul mare de vieţi irosite, contemporanii au etichetat conflictul pur și simplu cu sintagma de „Marele Război”.

În cei patru ani de conflict, 32 de state și-au trimis mai mult de 60 de milioane de soldaţi pe front. Când războiul a încetat, peste 10 milioane de oameni și-au pierdut vieţile, iar mai multe milioane au rămas mutilate pe viaţă. Traumele de ordin psihic nici nu pot fi contabilizate.

Într-o abordare inedită, Philip Jenkins, de la Baylor University, susţine în cartea Marele și Sfântul război: cum Primul Război Mondial a devenit o cruciadă religioasă, că participanţii au privit întreaga conflagraţie ca un război sfânt.

Jenkins identifică aspecte cu conotaţie religioasă în derularea primei conflagraţii mondiale. Miezul abordării lui Jenkins este că înţelegerea corectă a Primul Război Mondial este condiţionată de analiza în profunzime a dimensiunii sale religioase.

În opinia istoricului, perspectiva religioasă este esenţială pentru „înţelegerea cauzelor războiului, pentru a înţelege de ce oamenii mergeau la război, ce au sperat să realizeze prin război și de ce au rămas în război”.

La fel de importante au fost consecinţele religioase pe termen lung. Războiul a declanșat „o revoluţie religioasă la nivel mondial”, susţine Jenkins, având un rol determinant în „desenarea hărţii religioase a lumii așa cum o știm astăzi”.

Cruciadă creștină împotriva creștinilor

Când naţiunile se angajează într-un război sfânt, implicaţiile morale sunt diluate. Cauza ţării devine cauza lui Dumnezeu. Naţiunea devine sfântă, iar dușmanii întruchipează răul absolut. Cei care servesc naţiunea în luptă sunt instrumentele lui Dumnezeu.

Cei care își pierd viaţa în confruntarea cu dușmanul demonic devin „martiri”. Acestea sunt câteva dintre elementele specifice războiului sfânt pe care Jenkins le identifică și în derularea primului război mondial.

Chiar dacă aceste cauze ale implicării în război pot varia de la naţiune la naţiune, odată intrate în conflict fiecare dintre marile puteri beligerante au făcut apel la retorica specifică războiului sfânt. În opina lui Jenkins, acest lucru este mai mult decât ironic, având în vedere că Primul Război Mondial a fost aproape o formă de război civil între creștini.

Singura excepţie este Imperiul Otoman, toate celelalte naţiuni beligerante având o ideologie religioasă comună. Ignorând în totalitate această situaţie ciudată, toate părţile combatante s-au grăbit să condamne naţiunile inamice ca „nelegiuite” și i-au etichetat pe ceilalţi creștini din tabere oponente ca fiind „necredincioși”.

Exemplele abundă. Rușii au catalogat Germania Kaiserului Wilhelm ca fiind antichrist. Scriitori germani au asimilat Marea Britanie, cu mare desfrânată a Babilonului descrisă în cartea Apocalipsa. Episcopi englezi susţineau în faţa enoriașilor că ei erau „instrumente predestinate pentru a salva civilizaţia creștină a Europei”. Retorica religioasă era intensă și justifica războiul.

Practic, războiul nu a fost doar consecinţa nefastă a erorilor de calcul politic. Marile puteri au refuzat să renunţe la propriile decizii chiar şi când a devenit evident că războiul generalizat reprezintă o probabilitate sigură. Bazele păcii s-au erodat ca urmare a instabilităţii sistemului, a cursei înarmărilor, dar și a retoricii unui naţionalism radical, alimentat de o logică religioasă.

Patria, locţiitoarea lui Dumnezeu

Încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea se remarcă o metamorfozare a sacrului, având loc un transfer de sacralitate spre dragostea faţă de patrie. Nu întâmplător puterea politică va avea ca cel mai bun aliat al ei tocmai biserica.

Dușmanul ţării devine și dușman al bisericii. Mesajul transmis de biserica intrată în circuitul naţionalismelor este foarte clar: sacrificiul necondiţionat garantează mântuirea. Indiferent de tabăra în care se lupta, mesajul era, de regulă, același.

Recuperarea memoriei celor jertfiţi pe „altarul naţiunii” și plasarea lor în panteonul eroilor neamului a reprezentat una dintre sarcinile la care statul și biserica au conclucrat. Cultul eroilor generează o nouă categorie specială: sfinţii laici.

Un bun exemplu în privinţa aceasta îl oferă episcopul de Caransebeș, Miron Cristea, viitor patriarh al României, care evidenţia în acele timpuri că asigurarea vieţii veșnice este asigurată acestei noi categorii de sfinţi: „Și dacă mulţi dintre cei care au plecat la război nu se vor mai învrednici să guste în această lume din dulceaţă, să fiţi mângâiaţi, că Dumnezeu face loc în lumea drepţilor și în locul fericirii veșnice tuturor eroilor.”

Această mutaţie religioasă a fost posibilă în contextul nașterii conceptului de naţiune-mesianică. Astfel, individul ajunge să fie subordonat naţiunii. Iar libertatea lui se termină acolo unde începe interesul acesteia. Dragostea de patrie devine virtutea supremă. Și, evident, ura împotriva tuturor dușmanilor ei.

În consecinţă, nimic nu este mai înălţător decât a muri pentru patrie. O patrie personificată. Istoricul Lucian Boia, într-o analiză a mitologiei naţionale, afirmă că în secolul naţionalităţilor care și-au pus amprenta asupra Primului Război Mondial „oamenii nu se mai omoară oricum. Este o religie: mistica sacrificiului pentru o credinţă supremă, mai presus de individ și de trecătoarele generaţii.”

Naţiunea a conferit suportul pentru nașterea unei religii politice a cărei retorică pare să cunoască acum un nou reviriment. Poate că la un secol de la debutul unui război devastator putem spera ca omenirea să fie mai rezervată în transfigurarea religiei într-o variantă politică. Tentaţia rămâne, dar este una care de prea multe ori s-a dovedit a fi letală.