Atacatorii din Paris s-au drogat cu o substanţă dezumanizantă. Se acreditează astfel ideea că, în lipsa drogurilor, teroriștii nu ar fi avut voinţa și curajul de a recurge la teroarea pe care au reușit să o instaureze pe străzile Parisului. Drogurile pot încuraja, dar nu motivează. Substratul crimei trebuie identificat în altă direcţie, una destul de ignorată.

În ultimele zile, presa și politicienii s-au grăbit să pună etichete teroriștilor. Toate converg în direcţia că civilizaţia occidentală este atacată de o bandă de psihopaţi. Totuși, jihadiștii care au terorizat Parisul au avut parte de educaţie occidentală. „Creierul” operaţiunii a învăţat la cele mai bune școli din Bruxelles, iar cei mai mulţi dintre ei provin din a doua sau a treia generaţie de imigranţi. Sunt aspecte care îl determină pe Matei Vișniec, jurnalist la RFI, să concluzioneze: „De unde vine ura lor faţǎ de stilul de viaţǎ occidental, faţǎ de democraţie şi libertate, iatǎ un subiect care trebuie aprofundat.”

Terorismul ce refuză să dispară

Dificultatea pătrunderii în substratul crimei și al martirajului jihadist derivă și din percepţiile total diferite ale culturii occidentale faţă de lume și viaţă. O gândire religioasă, cu accente mistice, nu poate fi descifrată suficient de pe un palier profund secularizat. Ayaan Hirsi Ali, activistă feministă și specialistǎ în geopoliticǎ arabo-musulmanǎ, avertizează că abordarea fenomenului din perspectiva care se construiește acum este falimentară.

„Nu vom câștiga războiul împotriva islamului radical arestând câţiva kamikaze înainte de a-şi declanşa centurile cu explozibil. Pentru cǎ alţi candidaţi la jihad le vor lua locul. Nu vom câștiga nici dacǎ vom şterge de pe harta lumii Stat Islamic sau Al Qaida sau Boko Haram, pentru cǎ un alt grup radical va apǎrea în altǎ parte. Nu vom câștiga decât dacǎ vom fi capabili sǎ combatem ideologia islamului radical, dacǎ vom putea opune mesajului sǎu axat pe moarte, pe intoleranţǎ şi pe viaţa de dincolo mesajul nostru axat pe viaţǎ, pe libertate şi pe accesul la fericire aici şi acum.”

Ceea ce enunţă Ayaan ar trebui să dea foarte mult de gândit. Și un articol The Atlantic dezavuează ideea că jihadiștii reprezintă o „colecţie de psihopaţi”. Terorismul islamic nu este generat de o problemă care ţine eminamente de o sferă patologică, așa cum se grăbesc unii să îl evalueze. Acesta implică o anumită perspectivă asupra vieţii și a morţii care nu poate fi distrusă printr-o altă violenţă, oricât de intense sunt bombardamentele.

Americanul Bernard Haykel, de la Universitatea Princeton, unul dintre cei mai mari experţi în islamul radical, spune că musulmanii care pretind cǎ islamul nu are nimic de-a face cu jihadismul se limitează la un discurs corect din punct de vedere politic, dar trec sub tǎcere ceea ce islamul urmǎreşte din punct de vedere istoric şi în mod tradiţional. Doctrina jihadistǎ, deşi minoritarǎ în sânul islamului, este consideratǎ totuşi legitimǎ de o parte a comunitǎţii sunite. De aici derivă amploarea problemei. Devin, astfel, explicabile strigătele „Alahu Akbar” auzite pe stadionul din Ankara chiar în momentul în care se ţineau momentele de reculegere în memoria victimelor din Paris.

Nici creștinii nu au stat mai bine

Este inevitabil ca, în faţa unei atitudini de acest gen, de cultivare a morţii voluntare, indignarea lumii civilizate să poată fi reprimată cu dificultate. Totuși, o analiză la rece ajută la identificarea unui element care, în contextul actual, este trecut cu ușurinţă sub valul tăcerii. Cultul morţii nu este un element adiacent islamului. L-au experimentat și alţii de-a lungul istoriei, precum soldaţii-kamikaze japonezi. Paradoxal, dar el a fost practicat chiar și în spaţiul creștin. De exemplu, legionarii, deși etalau ostentativ morala creștină, au devenit propovăduitorii cultului morţii.  „Ţelul final nu este viaţa”, suna unul dintre principiile fundamentale ale ideologiei legionare. Un omor săvârșit echivala cu o jertfă. Astfel, criminalii erau convertiţi în eroi și candidaţi siguri ai Împărăţiei Cerurilor. Lejeritatea cu care a îmbrăţișat moartea i-a imprimat mișcării legionare valenţe mesianice. Susţinută de o parte a clerului, această mișcare politică cu substrat religios a reușit performanţa de a îmbrăca creștinismul de factură naţionalistă în hainele terorismului.

Cultul morţii, o problemă actuală

Analizând pe marginea aceluiași subiect, Foreign Policy spune că „marile cauze au avut întotdeauna impact asupra tinerilor. Ele le oferă un sentiment de putere, de sens, un sentiment de comunitate și un mijloc de a scăpa de frustrările vieţii”. Nu doar islamul radical se alimentează din aceste neajunsuri. Toate ideologiile extreme au făcut la fel. „Revoluţionarii criminali, indiferent dacă acţionează în numele unei cauze seculare sau religioase, au tins să fie fascinaţi de un cult al morţii”, spun mai departe jurnaliștii americani. Neînţelegerea acestui aspect generează suita de erori pe care le comit politicienii occidentali în străduinţele lor de a distruge terorismul. Chiar recenta declaraţie de război a lui François Hollande indică această dificultate. Poţi declara război unui stat, dar nu unei tactici de luptă.

Filosoful Michel Lacroix observa, în cartea Să ai un ideal, că etalarea credinţei într-o „cauză sacră” este responsabilă de majoritatea atrocităţilor din istorie. Martirajul este unul dintre cele mai importante idealuri. În consecinţă, intensificarea bombardamentelor din Siria nu va rezolva problema. Din contră, riscă să o amplifice fiindcă legitimează cultul morţii inserat peste deja tradiţionalul „război sfânt” cu Occidentul. Chiar dacă bombardarea ar contribui la diminuarea puterii structurilor teroriste, cultul morţii nu va dispărea pur și simplu. Atât timp cât tinerii au motive să cultive radicalismul, problema nu va dispărea. Conform unui studiu recent, realizat de Organizaţia pentru Cooperare Economică și Dezvoltare, copiii imigranţilor din Franţa și Belgia sunt cei mai alienaţi din toată Europa. Încă de la o vârstă fragedă, sistemul le dă de înţeles că ei sunt altfel și nici nu este cazul să se schimbe. Este doar unul dintre motivele care fac ca tineretul islamic să se simtă izolat, marginalizat, nerespectat și fǎrǎ orizont. Cultul morţii vine ca o mănușă.

Și ce soluţii ar fi? Există o alternativă ce rezidă în reducerea nemulţumirilor. Pentru aceasta, însă, trebuie o doză de realism. „Europa și Franţa au greșit, e timpul examenului de conștiinţă. Greșelile s-au întors împotriva noastră ca un bumerang”, spune Liberation, citat de RFI. O minoritate periculoasă de tineri este atrasă de raţiunea morţii. Lipsesc din societate motive cu adevărat bune pentru care aceștia să își dorească să trăiască.

 

DISTRIBUIE: