Timp de patru luni, principalul suspect al atentatelor teroriste care au avut loc anul trecut la Paris a stat chiar sub nasul autorităţilor. Nu în capitala franceză, ce-i drept, ci în capitala Belgiei, mai exact în cea mai islamistă comună a Bruxelles-ului, cunoscută deja de mult timp ca o pepinieră pentru terorism: Molenbeek.

Numeroși analiști politici văd în atentatele care au zguduit astăzi capitala Belgiei un act de răzbunare pentru arestarea lui Salah Abdeslam. Bărbatul era văzut, în cartier, drept un om pașnic. Însă cartierul cu pricina este unul cu o faimă negativă de dimensiuni naţionale în Belgia, fiind știut că numeroase atentate teroriste au fost orchestrate de rezidenţi ai acestei zone și că mulţi locuitori ai ei, chiar și dintre nativii belgieni, au părăsit comuna pentru a li se alătura rebelilor, după izbucnirea conflictului civil din Siria.

Atestată încă dinainte de anul 1000, comuna-cartier Molenbeek-Saint-Jean are o istorie de secole de ruralism și sărăcie, care s-a întins până la finele secolului al XVIII-lea, când industrializarea a produs o transformare fulminantă a regiunii. Expansiunea economică nu a durat însă decât până la izbucnirea Primului Război Mondial și zona s-a prăbușit cu totul odată cu Marea Depresiune Economică. De atunci, rezidenţii Molenbeek se zbat la limita subzistenţei, în comuna-cartier cu o rată de șomaj în continuă ascensiune. Fiind rău-famată, zona a rămas, timp de mulţi ani, cea mai accesibilă arie a Bruxelles-ului (cunoscut pentru costul său piperat de trai) și, implicit, a continuat să atragă ca un magnet persoane cu venituri mici, care nu și-ar fi permis să locuiască în altă parte.

„Molenbeek mi-a frânt inima”

Între aceștia se numără și tineri precum antropologul Teun Voeten, care povestea, în noiembrie anul trecut, cum a fost pentru el să locuiască într-unul dintre cele mai notorii cartiere bruxelleze.

„Am considerat Molenbeek-ul casa mea timp de nouă ani”, își începe Voeten povestea relatată pentru Politico. „Eram parte dintr-un nou val de profesioniști urbani, predominant albi și cu studii superioare, care s-au instalat în zonă din motive pragmatice.” Voeten mărturisește însă că și-a văzut spulberate speranţele ca mutarea lui în cartier să fie o piatră pusă în monumentul multiculturalismului și un exemplu de eficienţă socială a toleranţei. După ce administratorul blocului în care locuia (împreună cu alţi locatari de origine marocană în proporţie de 80%) a fugit cu cei 95.000 de euro strânși pentru renovarea clădirii, a devenit evident că visurile lui fuseseră deplasate. „Conformist și omogen” sunt două dintre cele mai blânde adjective negative pe care Voeten le folosește în descrierea obscurantismului, fanatismului și fatalismului locuitorilor cartierului, caracteristici care, într-un final, au reușit ca, adunate, să îl constrângă să plece. A decis să se mute, povestește el, după ce un bărbat a încercat să îl convertească, în plină stradă. Aceeași stradă pe care el vedea cu ochii liberi furtișagurile și agresiunea celor care, minute mai târziu, nu s-ar fi sfiit să militeze pentru puritate spirituală strigându-le prietenelor belgienilor occidentali să sunt „prostituate murdare”.

Guvernarea haotică și cultura negării

Voeten se întreba cum de a putut Molenbeek să ajungă o bază europeană a jihadiștilor, iar răspunsurile lui, întărite de experienţa locală, sunt în parte contraintuitive. „Esenţial, de vină este guvernarea haotică a Belgiei și cultura negării care abundă în dezbaterea naţională despre islam”, scrie antropologul. „Molenbeek este o comunitate vibrantă, cu străzi înguste și forfotind. Găsești câte o ceainărie la fiecare colţ și câte o moschee liniștită pe fiecare stradă, unde oamenii se pot întâlni nederanjaţi. Apartamente ieftine sunt cu duiumul, fără îndoială. Exact cum gherila se ascundea în junglă, la fel și jihadiștii se simt în siguranţă în dezorganizarea din Molenbeek. Autostrada și gara internaţională aglomerată sunt la o aruncătură de băţ. Este baza perfectă din punct de vedere logistic.”

Antropologul continuă reclamând că cei 19 primari care guvernează cele 19 „comune” ale orașului Bruxelles sunt incompetenţi, că serviciille de securitate sunt fragmentate și tind să se afle în competiţie unul cu celălalt, mai degrabă decât să colaboreze. „Lipsa unei autorităţi centrale puternice”, spune Voeten, „creează terenul cel mai fertil pentru potenţiali teroriști”. Însă, și aici începe partea mai puţin intuitivă a analizei antropologului, „cel mai important factor este cultura de negare a Belgiei. Dezbaterea politică a ţării a fost dominată de o elită progresivă, care s-a complăcut în credinţa fermă că societatea poate fi proiectată și planificată. Observatorii care indicau spre adevăruri neplăcute, cum ar fi incidenţa ridicată a infracţionalităţii în rândul tinerilor marocani și tendinţele violente ale radicalismului islamic sunt acuzaţi de propagandă de extremă dreaptă și sunt ignoraţi și ostracizaţi.” Voeten vorbește în detaliu despre linșajul ad personam prin care au trecut doi jurnaliști care au încercat să demaște, în 2006 și 2008, prezenţa radicalilor islamiști în Molenbeek și conchide că „dezbaterea este paralizată de un discurs paternalist, în care tinerii musulmani sunt văzuţi, mai presus de orice, drept victime ale excluziunii sociale și economice. Tinerii, în schimb, internalizează aceste repere pentru că ele incită la simpatie și îi eliberează de responsabilitatea pentru propriile acţiuni.”

Molenbeek, o zonă „no-go”?

După capturarea lui Salah Abdeslam, primarul Parisului, Anne Hidalgo, citat de Agerpres, declara: „Ceea ce este sigur e că însăși forma de organizare comunitară a cartierului Molenbeek reprezintă un subiect. Fără nicio îndoială, aceasta este o formă care, între ghilimele, i-a protejat nu numai pe autorul atentatelor de la 13 noiembrie, ci și pe mulţi alţii înainte”. „Aceasta ne obligă, bineînţeles, să lucrăm, să reflectăm, să facem ca astfel de forme foarte comunitariste de organizare care ar putea să existe în unele orașe să fie combătute.” Însă cam cât de consistent este acest discurs în condiţiile în care infracţionalitatea din Molenbeek a fost limpede pentru autorităţi nu de ieri, de azi, ci de ani de zile, și totuși nimic nu s-a schimbat între timp? (În iunie 2011, de exemplu, multinaţionala BBDO și-a închis birourile din Molenbeek, motivând că localnicii au atacat angajaţii companiei de circa 150 de ori.)

Anul trecut, imediat după ce autorităţile au recunoscut public că 5 din cei 7 atentatori de la Paris proveneau din Molenbeek, ministrul de Interne belgian Jan Jambon declara că, „în prezent, nu avem control asupra situaţiei din Molenbeek”. Gravitatea implicaţiilor acestei afirmaţii este greu de pus în cuvinte, cu atât mai mult cu cât una dintre consecinţele ei a fost reaprinderea îngrijorărilor privind existenţa unor zone musulmane „no-go” într-un important oraș european.

În anul 2015, populaţia Molenbeek-ului era de aproape 100.000 de locuitori, aglomeraţi în 5,9 km pătraţi. În această arie restrânsă, funcţionează peste 22 de moschei, din ce se cunoaște. Între acestea, unele sunt de orientare radicală, însă despre activitatea altora, ascunse prin clădirile vechi ale regiunii, nu se știe nimic. Totuși, deși presa a catalogat deseori regiunea drept una, în principal, musulmană, unele surse indică o proporţie de 25%-30% de adepţi ai religiei islamice, așadar Molenbeek nu este ușor de catalogat drept o zonă controlată de islamiști până la excluderea autorităţilor.

La aceasta se adaugă faptul că, ulterior, ministrul Jambon a declarat public că „primarul Françoise Schepmans (edilul Molenbeek, n.r.) ne cere ajutorul, iar șeful poliţiei locale este dispus să coopereze. Ar trebui să ne unim forţele și să «curăţăm» până la ultima fărâmă.” Ziariștii The Atlantic care au analizat ipoteza ca Molenbeek să fie o zonă „no-go” observau că, totuși, „jurnaliștii nu par să aibă probleme să raporteze din zona respectivă (…) și, chiar dacă rezidenţii sunt mai reticenţi faţă de presă, cartierul arată din multe puncte de vedere ca un district tipic.” Primarul local remarca însă că „viaţa zilnică în Molenbeek merge bine – dar poate că asta ne-a păcălit până acum: că în viaţa obișnuită nu sunt dificultăţi”.

Important de notat în acest cadru este că, oricât de săracă și oricât de bine delimitată de societatea-gazdă ar fi o comunitate, aceste caracteristici ale ei nu pot, de unele singure, să determine radicalizarea unui individ. Poate că, de aceea, diverși analiști militează pentru renunţarea la ceea ce ei numesc „mitul că terorismul este produs de sărăcie, de apartheidul economic și social”. Cei care ţintesc către aceste comunităţi o fac tocmai pentru că ele sunt fragile. Sunt o piaţă bună pentru „antreprenorii jihadiștii”, explica Abigail Esman, o apropiată a cineastului olandez Theo van Gogh, realizatorul filmului „Submission”, care critica felul în care sunt tratate femeile în lumea islamică și care a fost asasinat de un musulman olandezo-marocan în 2004. „Ghetourile există în toate culturile (în Harlem, în comunităţile evreieşti) fără a produce terorism. Dacă ne uităm la cei mai mulţi terorişti, majoritatea provin din clasa de mijloc sau de mai sus. Mulţi dintre ei sunt convertiţi recent şi predispuşi către extremism. Factorii socio-economici ajung să conteze atunci când ai comunităţi sărace, vulnerabile şi astfel devine mult mai uşor pentru antreprenorii jihadişti să recruteze.”

Riscul cel mai mare în a vedea în Molenbeek o zonă controlată exclusiv de musulmani, și să nu fie așa, este ca aceia care ar trebui să aplice soluţii la problema terorismului să încerce să rezolve o problemă bazându-se pe date greșite. Iar această investiţie de timp nu poate fi recuperată în contextul ameninţării teroriste actuale. Dacă însă admitem că problemele din Molenbeek s-ar putea să fie mult mai complexe decât problema și-așa complexă a izolării culturale, măcar acţiunea de soluţionare va viza mai mulţi factori și își va spori astfel șansele de reușită.

DISTRIBUIE: