În volumul autobiografic „Noaptea”, supravieţuitorul Elie Wiesel mărturisește fugitiv că Holocaustul i-a răpit credinţa într-un Dumnezeu bun. Iar icoana deconvertirii lui este imaginea atrocităţilor care s-au petrecut „sub un cer tăcut”.

Tăcerea celestă a fost un punct de cotitură în credinţa a nenumăraţi intelectuali care au modelat gândirea publică, de-a lungul istoriei. În timpuri recente, lamentarea retorică a proeminentului scriitor Christopher Hitchens a avut ecou în inimile multora, credincioși sau necredincioși, când, cu gândul la iminenţa morţii, despre care încă nu știa că avea să îl confrunte prea repede sub forma unui cancer, Hitchens scria că „la întrebarea tembelă «De ce eu?», Cosmosul abia se sinchisește să răspundă cu «De ce nu?»”. După ce și-a aflat diagnosticul, militantul ateu descris de cronicari ca având „un stil mândru, încăpăţânat și plin de sine (…), mai abil de a privi cu ochiul criticului, decât cu al celui care experimentează”, se declara „îngrozitor de oprimat de un sentiment coroziv de risipă. Aveam planuri adevărate pentru următorul meu deceniu și am simţit că am muncit suficient de mult ca să le merit. Chiar nu voi trăi să îmi văd copiii căsătoriţi? Să văd reconstruindu-se World Trade Center? Să citesc – dacă nu chiar să scriu – necrologurile unor răufăcători bătrâni ca Henry Kissinger și Joseph Ratzinger? Dar înţeleg acest soi de ne-gândire drept ceea ce este: sentimentalism și autocompătimire.”

Ce altceva ar fi putut descrie mai acceptabil durerosul regret în faţa morţii, astfel încât să continue să îi legitimeze ateismul? Dacă nu dintr-o exacerbare a emoţiilor, din ce alt motiv și-ar fi putut plânge dispariţia de pe această lume un om pentru care finitudinea vieţii este o caracteristică de bază și utilă a acesteia? Indiferent de acurateţea cu care și-a identificat originea sentimentelor, oprimarea pe care o trăia Hitchens este o realitate pe care puţini sunt motivaţi să o conteste. Mai ales că mulţi dintre noi o trăim astăzi aproape la fel de intens, deși nu am primit un diagnostic de cancer, ci unul de membri ai unei societăţi ameninţate de terorism.

O imagine sperie cât o mie de cuvinte

Terorismul ne afectează mintea în moduri dintre cele mai perverse. Uneori vorbim de manifestări mai blânde sau mai feroce ale remușcărilor de supravieţuitor, alteori de o frică invalidantă care ne anulează ceea ce consideram cândva dreptul nostru de a ne bucura de viaţă. Depresia și anxietatea se distribuie odată cu fotografiile și videoclipurile explicite care vizează fiecare incident terorist. Iar efectul cumulativ care se generează ajunge să îi afecteze și pe cei care s-au aflat departe de locul faptei.

Psihologii spun că și cei care nu au fost direct implicaţi pot fi traumatizaţi de vizionarea imaginilor tulburătoare. Așa se face că, în zilele de după atacurile de la 11 septembrie 2001, circa 44% dintre americanii intervievaţi într-un sondaj prezentau cel puţin un simptom al tulburării de stres posttraumatic, după ce au urmărit fluxul neîntrerupt de reportaje pe acest subiect. „Cercetările noastre au demonstrat că violenţa deliberată, intenţionată, generează efecte mult mai durabile asupra sănătăţii psihice a martorilor decât generează dezastrele naturale sau accidentele”, susţin azi cercetătorii Centrului Naţional pentru Tulburarea de Stres Posttraumatic, afiliată Departamentului american de Relaţii cu Veteranii. „Consecinţele pentru indivizi și comunitate sunt prelungite, iar supravieţuitorii simt adesea că au fost victime ale unei nedreptăţi. Aceasta poate duce la mânie, frustrare, simţământul lipsei de ajutor, frică și dorinţă de răzbunare.”

Robin Gurwich, psiholog la Universitatea americană Duke, membru al Reţelei pentru resurse în caz de dezastru, din cadrul Asociaţiei Americane de Psihologie, le recomandă celor care se simt afectaţi de evenimentele negative la care asistă să se implice în activităţi sociale în sânul unei comunităţi religioase, să vorbească cu un prieten sau cu un specialist și, mai ales, să ia o pauză de la toate. „A privi nonstop teroarea nu ajută pe nimeni.” La fel cum nu ajută ca mass-media să facă incursiuni în minţile unor atentatori bolnavi psihic, inducând astfel senzaţia că pot extrage un sens dintr-un haos mental, dar aruncând povara sarcinii de a extrage acest sens pe umerii telespectatorilor.

Sfatul de a evita cu totul imaginile explicite (sau newsporn) a fost, în ultimele zile, aparent într-o contradicţie încăpăţânată cu mass-media, care au raportat zilnic atacuri petrecute în diverse colţuri ale lumii.

Germania, Irak, Japonia, Florida și Franţa sunt doar ultimele state care s-au adăugat (unele, pentru a câta oară?) pe lista victimelor atrocităţilor comise împotriva unor oameni fără vină. Iar imaginile care au venit „furios și iute”, așa cum remarca Gurwich, au făcut victime colaterale și printre copii. Psihologul le recomanda părinţilor să nu evite să comunice cu cei mici despre ce se întâmplă fiindcă, făcând astfel, le alimentează frica. Este important, sublinia acesta, ca părinţii să vorbească cu copiii lor, fiindcă „uneori, cei mici pot să nu înţeleagă ceea ce văd și atunci se sperie și mai tare.” Frank Farley, psiholog la Universitatea Temple, mărturisea că îl îngrijorează posibilitatea ca următoarele generaţii să devină hiper-prudente, resimţind o frică inutilă. „E o lecţie foarte importantă pentru copii, aceea că n-a căzut cerul.”

Nu cade cerul

Probabil însă, înainte de a le preda copiilor această lecţie, e nevoie ca și părinţii să înveţe că da, se întâmplă atrocităţi inumane sub un cer tăcut. Însă cerul nu a căzut. Neputinţa de a înţelege tragedia e legitimă, însă chiar catalogarea unor incidente drept tragedii este o dovadă a faptului că valorile morale, considerate cerești pentru că materialismul natural nu le poate explica, încă există, încă ne mai compun sufletele. Și tot ele ne pot ajuta și să ne recompunem.

O sugestie venită în alt context decât cel terorist îi sfătuia pe cei înclinaţi să se teamă de un eventual mers rău al vieţii să-și canalizeze creativitatea prin care generează scenarii negative într-o zonă în care să genereze ceva valoros pentru omenire. Și poate că această recomandare li se potrivește și celor care au absorbit teama de terorism, deși nu se află în ţări afectate direct de acesta. „În loc să fim subjugaţi de modul în care lumea ne face să ne simţim, să ne concentrăm pe modurile în care putem crea ceea ce ne-am dori să existe.” Biblia spunea acest lucru sub forma unui verset care invită creștinii să nu se lase sufocaţi de rău, ci să inspire binele care continuă să existe: „(…) tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească.” (Filipeni 4: 8)

DISTRIBUIE: