Teroriștii au atacat Parisul vineri seara. Toată lumea a fost luată prin surprindere, deși nu a trecut niciun an de la atacurile asupra redacţiei Charlie Hebdo. Ceea ce înseamnă că undeva a existat un deficit de atenţie. Concluzia de moment este că liderii lumii civilizate au subestimat determinarea și capacităţile grupării teroriste și că ar fi un moment potrivit să luăm abordarea de la zero.

„Mulţi oameni cred despre Statul Islamic că este o grupare teroristă, iar abordarea asta nu e de mare folos. Este o grupare teroristă, dar este mult mai mult de atât. Este o insurgenţă crescută în Irak și este o grupare organică Irakului,” explică Hassan Hassan, un analist din Dubai și coautor al cărţii ISIS: Inside the Army of Terror, citat de Washington Post.

Nașterea din nou

Ce trebuie să înţelegem în primul rând este că, pe lângă fluxul de mii de luptători care s-au strămutat din lumea dezvoltată în Siria, majoritatea celor care formează armata grupării, inclusiv liderii acesteia, sunt foști ofiţeri irakieni care au servit sub Saddam Hussein. Aceștia au adus în organizaţie o expertiză militară de top, dar și o expertiză în a dezvolta reţele de profit, cum este vânzarea ilicită de ţiţei în cadrul SI. „Toate deciziile sunt luate de irakieni. Ei sunt în top, ei fac strategiile și planurile de bătaie. Dar nu ies niciodată să lupte. Îi pun pe luptătorii străini în primele rânduri”, explică Abu Hamza (pseudonim), fost membru al grupării, care a fugit de curând în Turcia, deziluzionat de filosofia din ce în ce mai violentă a grupării.

Americanii au făcut în Irak multe greșeli, care în final au dus la ceea ce este Statul Islamic azi. Partidul Baath, care a condus Irakul sub Saddam Hussein, s-a destrămat în 2003, odată cu invazia americană. O lege impusă de americani în acel an, menită să aibă o influenţă de „de-baathizare”, s-a tradus în 400.000 de membri ai armatei irakiene înfrânte care nu mai aveau voie să se angajeze la stat, nu mai aveau acces la pensii, dar, în schimb, puteau să își păstreze armele. Pentru mulţi ani, armata americană nu a recunoscut rolul pe care acești ofiţeri aveau să îl joace în înfiinţarea noilor grupări extremiste, deși erau conștienţi că asta va fi calea pe care cei mai mulţi dintre ei o vor alege – spune colonelul american Joel Rayburn, citat de Washington Post. Pur și simplu i-au considerat „irelevanţi”.

La prima vedere, filosofia seculară a Partidului Baath nu ar avea șanse de reconciliere cu interpretarea religioasă extremă adoptată de Statul Islamic. Însă cele două seamănă în multe aspecte, în special în ce privește folosirea fricii pentru a asigura controlul asupra oamenilor din subordine. Mai departe, la fel ca SI, partidul lui Hussein s-a considerat a fi o mișcare transnaţională, cu branșe în alte state și campanii de antrenare a voluntarilor străini. Brutalitatea Statului Islamic aduce aminte și de setea de sânge a armatei lui Hussein, care se ocupa și ea cu decapitări și alte atrocităţi. În plus, unii dintre foștii ofiţeri au devenit devotaţi unei interpretări stricte a Coranului odată cu impunerea Campaniei Credinţei de către Hussein, în 1994, menite să îi aducă sprijinul conservatorilor. Nici acum nu se știe cât a fost prefăcătorie și cât adevăr.

Unii consideră că foștii ofiţeri ar fi musulmani de faţadă și că se folosesc de ridicarea la putere a grupării pentru a reveni ei înșiși la putere și a avea din nou relevanţă în Irak. Alţii sunt de părere că jihadiștii se folosesc de disperarea foștilor ofiţeri pentru a-i atrage în organizaţie, promiţându-le o viaţă nouă. Asta pentru că, după retragerea trupelor americane, Statul Islamic a devenit singura opţiune pentru mii de militari, care au fost daţi afară din structurile statului, inclusiv cei care schimbaseră taberele pentru a lupta alături de americani împotriva al-Qaeda.

Unul dintre aceștia este generalul Hassan Dulaimi, fost ofiţer de securitate în vechea armată irakiană, recrutat înapoi în serviciu de trupele americane. După plecarea americanilor, a fost dat afară, alături de alţi 124 de ofiţeri „convertiţi”, care și-au pierdut și salariile, și pensiile. „Criza ISIS nu s-a întâmplat pur și simplu. A fost rezultatul unui cumul de probleme create de americani și de guvernul irakian”, spune el. Un prieten de-al său, tot fost ofiţer, dat afară în 2003, s-a chinuit mai mulţi ani să câștige un ban, până să se infiltreze în SI. „Dacă cineva i-ar fi dat un loc de muncă și un salariu, nu ar fi făcut asta. Ca el sunt sute, mii. Oamenii care conduc operaţiunile militare în SI erau cei mai buni ofiţeri în fosta armată și de asta SI câștigă”, spune el. Foștii baathiști ar putea încă să fie convinși să plece, dacă li s-ar oferi alternative și speranţă pentru viitor.

Restul de jihadiști care formează gruparea teroristă s-au format tot ca o eroare americană, mulţi dintre ei fiind radicalizaţi în închisorile pe care americanii le controlau în Irak. „Nu am fi putut niciodată să ne strângem toţi la Bagdad sau oriunde altundeva. Ar fi fost extrem de periculos. Aici nu doar că eram în siguranţă, dar eram la câţiva metri de toată conducerea al-Qaeda”, povestește unul dintre membri SI, care a fost deţinut la închisoare Bucca, împreună cu cei care aveau să devină lideri ai SI, dar și cu oameni nevinovaţi, care, odată băgaţi în închisoare, au fost radicalizaţi. Într-o serie de interviuri pentru The Guardian, fostul deţinut povestește cum un război de eliberare a devenit o ocupaţie, care i-a lăsat pe mulţi cu un sentiment de nedreptate și trădare în suflet, teren numai bun pentru radicalizare.

Ani de zile, toţi prinţii și emirii radicalismului nu au avut ce face decât să se întâlnească în curtea închisorii. „Am avut foarte mult timp să stăm și să planificăm. Era mediul perfect. Toţi ne-am pus de acord să ne întâlnim când ieșim. Calea era simplă. Ne scriam datele de contact pe elasticul de la boxeri și când ieșeam afară ne sunam. Oricine era important pentru mine era trecut pe un elastic alb. Aveam adresele și numerele de telefon. Până în 2009, mulţi dintre noi se întorseseră să facă exact ce făceau înainte să fie prinși. Dar de data asta, o făceau mult mai bine.”

Unul dintre cei cu care a împărţit închisoarea avea să devină chiar liderul actual al SI, Abu Bakr al-Baghdadi. Nu doar că americanii nu au știut pe cine au în închisoare, ba chiar îl respectau foarte mult. Acest individ cu doctorat în studii islamice era liniștit, tăcut, dar extrem de strategic, devenind mâna dreaptă a americanilor pentru a liniști conflictele care se iscau în închisoare. „De fiecare dată când era o problemă, el era în centru. Era un fel de șef al închisorii.” În decembrie 2004, americanii au considerat că nu mai reprezintă o ameninţare și l-au eliberat.

„Dacă nu existau închisorile americane în Irak, acum nu ar exista SI. Bucca a fost o fabrică. Ne-a făcut pe toţi. Ne-a construit ideologia”, citează The Guardian.

Chiar și acum, la 5 ani după ce închisoarea de la Bucca s-a închis, Pentagonul o apără ca un exemplu de politici legale pe timp de criză. Și prin asta se referă la îndepărtarea din societate a oricăror elemente riscante pentru o perioadă de timp nedeterminată, în funcţie de situaţia din societate, pentru a le oferi „siguranţă civililor”. Însă în raidurile periodice pe care le făceau în cartiere, americanii luau și taţi sau soţi care nu erau periculoși și îi băgau în închisori cu cei mai radicali islamiști. Conform Hisham al-Hashimi, analist independent din Bagdad, guvernul irakian estimează că 17 dintre cei mai importanţi 25 de lideri ai SI au fost închiși de americani în perioada 2004-2011. Într-un final, și ofiţeri americani de top au ajuns să fie convinși că închisorile deveniseră elemente de radicalizare, contraproductive în multe aspecte.

Promisiuni pentru Paradis

Pentru voluntarii străini, gruparea a avut alt sistem de radicalizare, care îi uimește pe experţi până în prezent. Este greu de înţeles cum tineri expuși la democraţie, la libertate și la un stil de viaţă evoluat pot ajunge să viseze să facă parte dintr-o mașinărie de ucis. Mai multe exemple de schimbări șocante au apărut în presă. Unul dintre ele este Betsy (pseudonim), o tânără din Olanda, care a pornit de la dorinţa de a cânta muzică hip-hop și a ajuns să fie mireasa unui jihadist în Siria.

Mecanismul trebuie înţeles, fiindcă acești tineri sunt cei mai periculoși radicali, și anume unii cu pașaport european. Convertiţii „sunt cei mai vulnerabili, pentru că nu înţeleg încă pe deplin islamul”, spune Jamal Ahjjaj, imam la o moschee din Haga, unde mai mergea și Betsy ocazional. „Atunci când avem ore religioase pentru convertiţi, câteodată apar niște oameni – oameni nepotriviţi – care stau în faţa moscheii să îi întâlnească”, spune el, referindu-se la cei care „predică” islamul radical.

„Mulţi dintre convertiţii care merg în SI sunt fete, fete cu probleme sau chiar cu probleme de personalitate. Apoi vine cineva și promite că Allah le va acorda a doua șansă”, explică Marion van San, cercetătoare a acestui fenomen la un institut afiliat Universităţii Erasmus, din Rotterdam.

Ea spune că multe astfel de persoane par să fie „suflete pierdute” în căutare de răspunsuri, iar unora dintre ele ideologia SI le conferă un sentiment puternic de apartenenţă, o structură și un set de reguli de care au nevoie pentru a-și pune viaţa în ordine.

Un alt exemplu este cel al unui tânăr care s-a convertit la islam la 30 de ani și care a vrut să-și păstreze anonimatul. Primul său contact cu islamul a venit după ce părinţii au divorţat, iar tatăl lui, un alcoolic, s-a mutat într-un cartier de imigranţi, unde adolescentul a început să socializeze cu musulmani devotaţi. La ei a observat că „aveau toate răspunsurile. Mi-au oferit ce căutam.” După atacurile din 11 septembrie, a urmat o cale mai radicală prin internet. A părăsit moscheea moderată la care mergea, pentru una mai conservatoare și a întâlnit un marocan extremist care avea să îl radicalizeze și mai departe. Ce a urmat a fost să meargă în Pakistan pentru antrenament, dar a fost arestat și deportat înapoi în Olanda, unde a primit 8 ani de închisoare. În acest timp, a început să își limpezească mintea de noţiunile radicale. A început să îl citească pe Platon și să își pună credinţa în știinţă și în filosofie, „ieșind ca dintr-un vis” și abandonând islamul. Concluzia lui este că „părinţii olandezi tind să fie foarte liberali. Nu dau răspunsuri clare la ce este bine și ce este rău, așa că unii dintre noi caută răspunsuri în altă parte. Nu înţelegi cum e când întâlnești pe cineva care îţi poate îndepărta toate dubiile și care are argumente convingătoare și care îţi spune că tot ce trebuie să faci este să urmezi o cale”, citează Washington Post.

Betsy pare să se încadreze în tiparul celor mai mulţi tineri europeni care adoptă jihadul. Ea este copilul unui cuplu divorţat și a unei mame cu grave probleme de sănătate. La 14 ani, Betsy a renunţat la școală, la 16 ani a fost prinsă furând, iar după aceea a avut probleme și cu drogurile. Stând cu un grup de prieteni mai mari, toţi rebeli, și Betsy voia să treacă drept dură, dar nu prea îi ieșea. „Căuta ceva. Nu știu ce, o anume pace”, spune tatăl ei despre acea perioadă. În 2013, a început o relaţie cu un turc, care a plecat spre Siria pentru a se alătura grupării teroriste și, în același an, o bună prietenă, care se convertise la islam, a început să o expună credinţei. A mers la grupuri de rugăciune care nu erau pe placul imamului local și unde părinţii cred că a întâlnit voci mai radicale. După atacul de la Charlie Hebdo, Betsy s-a certat cu părinţii ei, încercând să îi apere pe teroriști. Atunci a fost ultima dată când au văzut-o. Câteva zile mai târziu, le-a dat SMS că este în Siria. Când tatăl ei și-a exprimat deziluzia, Betsy i-a spus răspicat: „Nu te preface că îţi pasă.” De atunci, părinţii ei primesc câte un SMS aproape săptămânal, când are internet. Anul trecut, s-a căsătorit cu un sirian, pe care l-a părăsit după câteva zile pentru că nu era destul de radical.

Viaţa în califat

Statul Islamic a atras mii de tineri de pe tot globul în organizaţia sa, promiţându-le că „acasă”, adică în teritoriul cucerit din Irak și din Siria, vor găsi paradisul. În clipurile de propagandă, apar adepţi ai Statului Islamic chiar oferind bomboane bătrânilor, în timp ce copii însoţiţi de părinţi se joacă într-un parc de distracţii. În realitate, conform interviurilor pe care reporterii Washington Post le-au avut cu câteva zeci de persoane din zonă, militanţii au creat o societate dublă, unde viaţa de zi cu zi este extrem de diferită pentru cuceritori și pentru populaţia ocupată.

Luptătorii străini și familiile lor, în jur de 20.000, primesc cazare gratuită, îngrijiri medicale, educaţie religioasă și hrană, plus salarii plătite din taxele pe care le iau de la milioanele de oameni pe care îi controlează, de pe un teritoriu cu o suprafaţă mai mare decât Marea Britanie. Cei mai mulţi dintre aceștia nu au electricitate decât 1-2 ore pe zi și trebuie să supravieţuiască zile la rând fără apă curentă. Statul Islamic a dat înapoi tot progresul înregistrat în educaţie și în infrastructura medicală, stabilind un sistem de justiţie bazat pe teroare.

„Ne-am întors în Epoca de Piatră”, spune un bărbat de 43 de ani, dintr-un oraș de lângă Raqqa, așa-numita capitală a SI.

Femeile sunt expuse unui risc constant de a fi răpite și transformate în sclave sexuale, așa că cele mai multe nici nu riscă să iasă din casă, iar dacă ar ieși fără a fi însoţite de o rudă de sex masculin ar risca să fie biciuite. Deși este un lucru care nu se poate verifica, aproape fiecare intervievat a mărturisit că a fost martor la o decapitare sau la altă pedeapsă extrem de severă. Dacă se întâmplă ceva cu aceste persoane, nu au unde să caute îngrijiri, decât la cele mai prost echipate clinici, unde medicamentele sunt expirate. Spitalele sunt rezervate pentru luptătorii străini, care sunt îngrijiţi de doctori care au venit și ei din străinătate să servească cauzei.

În unele zone, gruparea a oprit accesul la serviciul de telefonie sau de internet, iar unde mai există, este controlat prin stabilirea unor internet cafe-uri, folosite mai degrabă ca centre de propagandă. Educaţia nu mai există, toate școlile fiind închise, cu excepţia câtorva școli religioase, unde trebuie să înveţe copiii luptătorilor străini. Toate diplomele oamenilor de rând au fost arse în public. Viaţa a devenit un iad pentru cei care nu au reușit să fugă la timp, iar gruparea a înfiinţat bariere și controale pentru a se asigura că nici nu mai au cum să fugă. Cu toate acestea, există o reţea în expansiune care îi ajută pe cei care îndrăznesc să fugă să intre în Iordania, Turcia sau Liban.

Dintre cei care rămân, mulţi nu au nicio soluţie decât să se alăture Statului Islamic, să devină luptători, profesori sau să lucreze în birouri. Unii o fac pentru că împărtășesc aceeași ideologie, însă conform interviurilor, cei mai mulţi o fac din disperare economică. În unele zone, preţul la alimente a crescut și de 3 ori și oamenii trăiesc cu pâine și orez. Poate cineva ar spune că o asemenea situaţie nu poate decât să ducă la revoltă, însă se pare că gruparea depune un efort constant pentru a înlătura acest pericol, omorând pe oricine este suspectat. Faten Humayda, o bunică de 70 de ani care a fugit din Raqqa în luna mai, spune că s-a creat un climat de neîncredere printre oamenii de rând și că este greu să se formeze orice mișcare de rezistenţă când oamenii se tem că prietenii sau vecinii ar putea fi informatori pentru grupare.

Propaganda pe care gruparea o diseminează în lume îi portretizează pe militanţi ca pe niște eliberatori, însă aceștia nu sunt decât o forţă de ocupaţie nemiloasă. Jassem, un alt refugiat, povestește că atunci când gruparea a preluat controlul zonei, a rămas fără venit. Între timp, nepoţelul său de doar 2 ani a dezvoltat o tumoare pe creier, iar doctorii i-au cerut 800 de dolari să-l opereze. Disperat, în luna mai, s-a dus la SI pentru a cerși ajutor pentru viaţa nepotului său. Militanţii l-au pus să aleagă: „Dacă ni-l dai pe fiul tău să lupte pentru noi, plătim pentru operaţie.” Ideea ca unul dintre fiii săi să devină un ucigaș pentru SI i-a întors stomacul pe dos, iar gândul că și-ar putea pierde nepotul i-a rupt inima. Așadar și-a luat familia și a fugit în Iordania, unde fiul lui încearcă în continuare să obţină ajutor medical de la autorităţi pentru băiat. „Nu mă mai întorc niciodată în Siria”, spune Jassem. „Nu mai este Siria mea.”