În doliul de după atacurile de la Bruxelles, cea mai prezentă dintre întrebările dificile este „de ce?”. Care sunt cauzele acestor atacuri? Iar răspunsurile se restrâng mai mult decât pare la prima vedere.

Unii acuză incompetenţa poliţiei, alţii – eșecul multiculturalismului, alţii – șomajul tinerilor, alţii –islamismul dezinhibat, imigraţia, colonialismul, ghetoizarea. „În realitate, atacurile sunt abia vârful vizibil al unui aisberg cu adevărat uriaș”, se nota într-un editorial Charlie Hebdo. Materialul reclamă, prin intermediul unor ilustraţii narative de o banalitate tulburătoare, efectele tot mai des blamatei corectitudini politice. Ale tăcerii forţate în faţa islamului. Folosindu-se de imagini deja cotidiene pentru mulţi dintre occidentali – prezentările lui Tariq Ramadan, intelectualul care și-a făcut o misiune din a invita Occidentul să cunoască islamul de la un islamic; femeia respectabilă acoperită cu un văl, pe care o vezi pe stradă; brutarul musulman de la colţul străzii, cu care te înţelegi bine –, editorialiștii susţin, întâi mai subtil, apoi direct, că musulmanii care „nu fac nimic rău” de fapt greșesc, având un rol dincolo de ceea ce conștientizează ei. Redactorii susţin că, deși își trăiesc viaţa și religia după coordonate personale, acești oameni interacţionează cu societatea și astfel o schimbă pe nesimţite. Ei ar îndeplini astfel o misiune tăcută și poate chiar neconștientizată, de a obliga opinia publică – presupus seculară sau, oricum, majoritar nemusulmană – să se adapteze ca să îi integreze pe cei de religie islamică. Mai important este că presiunea aceasta s-ar face simţită mai ales în situaţiile în care nemusulmanii nu îi înţeleg pe musulmani, nu sunt de acord cu ei sau simt că aceștia le refuză, nereciproc, anumite drepturi (dreptul la o informare nepărtinitoare, dreptul de a fi tulburat la vederea unei femei care poartă burka, dreptul de a consuma carne de porc dacă asta îţi dorești). Editorialul culminează reproșând faptul că, în timp ce niciunul dintre acești musulmani obișnuiţi nu se întreabă de ce își trăiește religia așa cum o trăiește, cei nevoiţi să se adapteze la religia musulmanilor ajung să fie ei cei care își pun întrebări. În contextul atentatului de la Bruxelles, scrie Charlie Hebdo, asistăm la „o inversiune aproape perfectă a culpabilizării”, în care nu tinerii cu explozibil în rucsac se întreabă ce caută ei cu bomba în aeroport, ci oamenii care au fost la doi pași de atentatori ajung să se întrebe ce au căutat acolo.

Să nu ucidem întrebările…

Deși editorialul pare scris de pe o poziţie periculos de asemănătoare cu prejudecata și chiar cu îngrădirea exprimării libere pe care o predică, soluţia pe care o subînţeleg redactorii este una de bun-simţ: aceea de a nu ne înnăbuși întrebările, nedumeririle și tulburările cu privire la lumea islamică din interiorul Occidentului, ci de a discuta deschis despre aceasta, fără a ne învinovăţi gratuit pentru că „ne-am permis astfel de gânduri”.

Problema este că sub egida „dezbaterilor” despre islam se ascund deseori ignoranţa și incultura celor care doresc, de fapt, să își propage propriile opinii prefabricate și să își avanseze propriile cauze politice sau de altă natură. Editorialistul Omer Aziz deplângea în acest context „eroziunea dezbaterii publice, pe măsură ce intelectualii erelor trecute au fost înlocuiţi de profitori mai degrabă interesaţi de propagarea agendelor lor înguste, decât de explorarea întrebărilor dificile”. Deși a devenit o modă să ceri „să se vorbească despre islam”, spaţiul public a fost din nefericire acaparat de oportuniști ai dezbaterilor, care tratează islamul de pe scena publică asemenea unei industrii.

„Dezbaterea politică a ţării [Belgia, n.r.] a fost dominată de o elită progresistă”, scria și antropologul Teun Voeten, „care s-a complăcut în credinţa fermă că societatea poate fi proiectată și planificată. Observatorii care indicau spre adevăruri neplăcute, cum ar fi incidenţa ridicată a infracţionalităţii în rândul tinerilor marocani și tendinţele violente ale radicalismului islamic, erau acuzaţi de propagandă de extrema dreaptă și erau ignoraţi și ostracizaţi”, spunea antropologul.

… dar să le adresăm pe cele relevante

La cealaltă extremă, opusă tăcerii din corectitudine politică, se află verbalizarea urii justiţiare. „O credinţă care ne afectează pe toţi ar trebui să fie susceptibilă la critică din partea tuturor”, titra publicaţia americană Salon. „Nu putem, nu trebuie să ne retragem intimidaţi din acest conflict, propunând contranaraţiuni distorsionate care să exonereze asasini și să promoveze sau să valideze impunerea unor restricţii religioase, așa cum astfel de asasini (sau idioţii folosiţi de ei) ne-ar impune tuturor, în numele «respectului» faţă de religie. Trebuie să ne facem curaj să înfruntăm datele și să vorbim cu onestitate totală despre ele. Fie apărăm libera exprimare, fie o pierdem,” semna analistul Jefffrey Tayler.

Situaţia se complică atunci când se pune semnul egalităţii între musulman și asasin. Lideri politici de factura fostului premier britanic Tony Blair repetă ca o mantră că „suntem în negare în privinţa islamului. Dacă clasăm jihadiștii drept un cult de ţăcăniţi, nu vom înţelege nici măcar la suprafaţă ideologia responsabilă pentru atacurile teroriste”.

Nici nu trebuie să privim în Occident pentru a înţelege urmările nefericite ale unei astfel de abordări. E suficient să privim pe Calea Moșilor, în centrul Bucureștiului, unde două fete musulmane au fost atacate în plină zi. Ca ele, și alte fete care poartă hijab aproape că s-au obișnuit cu privirile insistente și cu câte un „teroristo!” scrâșnit de vreun trecător sau de vreo trecătoare în miezul „civilizaţiei” bucureștene.

Nevoia unei alfabetizări religioase

Din stradă în parlament, este nevoie să se discute despre islamism. Însă este nevoie ca această discuţie să fie nu doar onestă (pentru unii chiar și ceva atât de primar este un ideal prea înalt), ci și nuanţată. E nevoie de lideri de opinie care să facă elocvent distincţia între islam și islamism și astfel să ducă discuţia într-o direcţie relevantă, care să ne ajute să înţelegem cu adevărat cine este teroristul cu care avem de luptat. Dacă păstrăm însă discuţiile la nivelul la care ne condamnă xenofobia pe care am văzut-o atât de deplorabil vânturată în spaţiul public odată cu vârful crizei imigranţilor, anul trecut, ne ţintuim la zidul mediocrităţii și al inutilităţii.

Ce înseamnă însă „nuanţe”? Înseamnă, pentru început, să renunţăm la clișee. „Cum să te duci cu dicţionarul, arătând că «islam» înseamnă «pace» la un tată a cărui fiică a fost ucisă de un musulman?”, scria Mohammed Hanif pentru New York Times. „Să spui că islamul este o religie a păcii e ca și cum ai spune că hinduismul este despre respectarea vacilor, iar budismul este despre poziţia lotusului. Este iudaismul strict o dispută în privinţa proprietăţii? Și chiar caută creștinii întotdeauna să întoarcă celălalt obraz?”. Cu alte cuvinte, editorialistul face apel la o alfabetizare religioasă.

Pentru aceasta avem de înfruntat perseverent tabuizarea religiei, în contextul în care religia devine tot mai evident un subiect pe care îl evităm din dorinţa de a nu jigni sensibilităţile interlocutorului. Avem de depășit bariera propriei comodităţi, pentru că este mai ușor să gândești o religie (care nu este a ta) în stereotipuri. Și avem de făcut saltul de la gândirea concentrată pe noi înșine ca nucleu al universului la o gândire cu adevărat cuprinzătoare, în care să încapă și conștientizarea faptului că terorismul nu este o problemă a creștinilor năpădiţi de musulmani. Ci este o problemă mult mai amplă decât ne-am obișnuit să credem. Așa cum asociaţia islamică „Surorile musulmane” amintea că, înainte ca ISIS să fie o problemă pentru Europa, a fost o problemă pentru musulmanii din Orientul Mijlociu, la fel și Hanif își mărturisea îngrijorarea cu privire la „musulmanii aflaţi în pragul extincţiei în mâinile altor musulmani, în ţările lor de baștină, în general în locuri în care musulmanii constituie o majoritate covârșitoare.” O spune unul care și-a văzut prietenul musulman ucis de alţi musulmani care nu l-au considerat „suficient de credincios”. „Iar crima”, scria Hanif, „s-a petrecut în această ţară (Pakistan, n.r.), o ţară atât de musulmană, încât acolo poţi ajunge la sfârșitul vieţii și să nu fi dat niciodată mâna cu un nemusulman.”

Dacă vom vedea în terorism strict o problemă occidentală vom greși, la fel cum vom greși dacă vom vedea în orice musulman pe care îl întâlnim strict un terorist. De o astfel de gândire ar trebui să fugim ca de pura nerozie. Altfel vom asista la derapaje pe care generaţiile care vor veni după noi ni le vor reproșa cu un dezgust comparabil cu cel cu care astăzi generaţia noastră reproșează Holocaustul.

DISTRIBUIE: