Terorismul este asociat cu duritatea și rigiditatea militară. Pentru militanţii jihadiști, atitudinea plângăcioasă este incompatibilă cu stilul lor de viaţă. Totuși, ea există. Motivul ar putea să stârnească hazul, dacă altul ar fi contextul.

Și în spaţiul terorismului islamic, egalitatea pare să sufere de aceleași metehne ca în lumea occidentală. Mai precis, toţi luptătorii sunt egali, dar unii sunt mai egali decât alţii în faţa morţii, scrie Radio Europa Liberă. Nu este deloc o glumă, fie ea și amară, ci o realitate care a ieșit la iveală în aceste zile.

Un cleric din Daghestan, afiliat Statului Islamic, se plânge că misiunile sinucigaşe se dau pe pile. Se pare că legea nepotismului funcţionează la saudiţi foarte bine, aceștia favorizându-și apropiaţii, care nu mai stau să aștepte la „cozile” interminabile pentru a „beneficia” de privilegiul unui atac sinucigaș. Din cauza acestei situaţii, Kamil Abu Sultan reclamă că cecenii sunt nevoiţi să aştepte luni în şir pentru o misiune sinucigaşă în Siria. Nu ar fi aceasta o mare problemă, dacă între timp nu ar muri în luptă, fără să fie beneficiarii unei morţi eroice. Această situaţie i-a determinat pe unii luptători să se ducă în Irak, în speranţa că acolo lucrurile vor sta cu totul altfel. Surpriza a fost însă aceeași. Aceleași cozi și aceleași pile. „Saudiţii au aranjamentele lor, nu lasă pe nimeni să intre, îşi pun rudele în faţă”, s-a plâns tânărul jihadist.

Nemulţumirea lui Abu Sultan a fost exprimată pe un site, unde spune că singura posibilitate de a obţine o misiune de sinucidere în Irak este prin „blat”, un termen care se referă la conexiuni, nepotism, prin care militanţii saudiţi își favorizează rudele să pătrundă cât mai sus pe lista de așteptare pentru obţinerea unei misiuni sinucigașe. Sultan este atât de frustrat de faptul că nu primește misiunea, încât a ameninţat cu o plângere la liderul Statului Islamic, Abu Bakr al-Baghdadi. „Cu toate că avem asemenea lideri, Allah nu va permite ca Statul Islamic să fie umilit astfel”, a susţinut teroristul.

Confirmări

La prima vedere, reclamaţia lui Sultan este fantezistă. Însă, anul trecut, un militant originar din Marea Britanie, Kabir Ahmed, a povestit că numele său era trecut pe o astfel de listă pentru primirea unei misiuni sinucigaşe. Relatarea sa confirmă ideea existenţei unor cozi și a unui sistem de pile prin care unii încercau să beneficieze mai repede de „dreptul” de a se arunca în aer. Ahmed și-a văzut visul îndeplinit. A fost autorul unui atac cu bombă în Irak.

De asemenea, pe internet a apărut un ghid de recrutare al Statului Islamic, în care este vorba despre misiunile sinucigaşe. Cei recrutaţi sunt sfătuiţi să aibă răbdare, să nu solicite imediat plecarea în misiune, fiindcă trebuie să treacă mai întâi printr-o etapă de antrenamente.

Cultul morţii

Pentru un occidental, frustrarea lui Sultan este dincolo de limita normalităţii. Pentru un terorist este însă miezul acesteia. Atacurile sinucigaşe sunt considerate cea mai onorabilă moarte, nu doar prin numărul de pierderi provocate adversarului, cât și prin șansa de a continua viaţa în Rai. New York Times a prezentat motivele pentru care oameni din toate colţurile lumii îşi doresc să devină martiri în Siria. „Dacă vrem să mergem în Rai, trebuie să avem parte de o moarte onorabilă. Una dintre cele mai simple metode este să mori ca un martir. Eu mi-aş dori să fiu un martir”, spune un adolescent.

Această atitudine poate fi asociată cultului morţii, un fenomen care nu este specific doar spaţiului islamic. L-au experimentat și soldaţii-kamikaze japonezi. L-au avut într-o formă autohtonă și membrii grupării legionare din România. Nu este vorba doar de aspiraţiile pentru o lume de dincolo, cât și de o formă de idealism care duce la asumarea voluntară a morţii în vederea atingerii dezideratului suprem. Fenomenul diferă în funcţie de contextul istoric, de cultura sau de aspiraţiile unei societăţi. Cerinţa este aceeași: sacrificiul suprem.

„Legionarul iubește moartea, căci sângele lui va servi pentru plămădirea cimentului României legionare”, spunea Corneliu Zelea Codreanu. Fiecare pilot-kamikaze citea un poem al morţii conform Codului Onoarei Samurailor, Bushido, care cerea o moarte demnă. Eric Hoffer sesiza în cartea Adepţii fanatici că aceia care recurg la violenţă în numele unui ideal colectiv sunt încurajaţi „să încerce nemaivăzutul și imposibilul, nu numai pentru că doctrina le oferă un sentiment de omnipotenţă, ci și pentru că le oferă un sentiment de încredere în viitor”. Este suficientă inocularea ideii unei vieţi mai bune în lumea de dincolo în care se poate ajunge doar prin sacrificiu pentru ca normalitatea să se convertească în fanatism. Raiul nu poate deveni o realitate decât prin efort. Iar dacă poarta se deschide cu prioritate eroilor, atunci orice demers poate fi justificat. Chiar și crima.

Moartea în numele idealului

Filosoful Michel Lacroix observa în cartea Să ai un ideal că etalarea credinţei într-o „cauză sacră” este responsabilă de majoritatea atrocităţilor din istorie. Cu cât idealul este mai îndepărtat, cu atât forţa de atracţie este mai mare. Sacrificiul pretins trebuie să fie pe măsură. În aceeaşi situaţie au fost și cruciaţii, care, în căutarea locurilor sfinte, dar și a vieţii de apoi, nu au avut ezitări în uciderea necredincioșilor. Martirajul a devenit un ideal, la fel ca și uciderea altora în numele credinţei. Istoria se scrie adeseori prin apel la aceleași refrene.

În opinia lui Lacroix, ieșirea din acest cerc se poate face prin temperarea idealismului. Succesul unei tentative de acest gen rezidă în schimbarea unor concepţii despre lume și viaţă, iar această schimbare este rezultatul educaţiei.„Avem nevoie să ne revoluţionăm religia”, a fost apelul președintelui egiptean Abd Al-Fattah Al-Sisi. Atâta timp cât islamul nu se va reforma, „cozile” la sinucidere vor continua.

DISTRIBUIE: