Spaima domină încă Europa. Terorismul pare să îi fi întins o capcană nemiloasă unui continent care încearcă să își regăsească cadenţa normalităţii. Pe măsură ce zilele trec și se extind investigaţiile, se constată adevărata dimensiune a problemei. Ameninţarea rămâne intensă, nesiguranţa a devenit cotidiană, iar perspectivele evadării din această nebuloasă par destul de îndepărtate. Mulţi se îndreaptă spre divinitate, dar nici asta nu pare suficient.

„Nu putem rezolva problema terorismului numai prin rugăciuni”, a spus Dalai Lama, ca parte a unui răspuns la o întrebare despre cum percepe acesta atentatele. Liderul spiritual budist  a declarat că terorismul este o problemă cauzată de oameni și, prin urmare, trebuie să fie rezolvată de către oameni, fără intervenţia lui Dumnezeu. „Sunt budist și cred în rugăciune. Dar oamenii au creat această problemă, iar acum Îi cerem lui Dumnezeu să o rezolve”, a declarat câștigătorul Premiului Nobel pentru Pace. „Este ilogic. Dumnezeu ne-ar spune: «Rezolvaţi-o singuri pentru că, în primul rând, voi aţi creat această problemă!»”, a comentat mai departe liderul tibetan într-un interviu Deutsche Welle.

 Dalai Lama exclude puterea rugăciunii?

Este provocatoare perspectiva lui  Dalai Lama. Pare că se poziţionează pe o traiectorie diferită faţă de ceea ce ar trebui să recomande orice lider religios. Rugăciunea poate fi, pentru mulţi, sursa de siguranţă într-o lume în care securitatea a devenit o mare problemă. Din perspectivă creștină, abordarea sa poate fi respinsă relativ ușor. Religia budistă este preponderent meditativă și nu are corespondent cu creștinismul în ceea ce privește dependenţa de Dumnezeu. Este legitim să așteptăm ca Dumnezeu să intervină și să schimbe de fiecare dată cursul imprimat de erorile umane?

În continuarea comentariului său, Dalai Lama a sugerat că este necesar „să lucrăm în favoarea păcii în familiile noastre și în societate, și nu să așteptăm ajutor de la Dumnezeu, Buddha sau guverne”. Aspectul asupra căruia insistă nu constă într-o detașare de practica religioasă, ci într-o asumare a unei responsabilităţi individuale. Rugăciunea nu trebuie să devină o formă de evadare din cotidian, oricât de inconfortabile ar fi problemele societăţii.

De fapt, comentariile lui Dalai Lama sunt un ecou al remarcilor pe care le-a făcut la New York, la prima sa vizită în oraș, după atacurile asupra turnurilor gemene. Cu această ocazie, el a susţinut faptul potrivit căruia „compasiunea, dialogul, mijloacele pașnice” sunt antidotul real în faţa terorismului. În acest mod, liderul tibetan schimbă registrul de abordare. În contextul în care în prezent se vorbește tot mai insistent de război și de răzbunare, gândirea sa pare să fie desprinsă de realităţile acestei lumi.

Acţiune, nu retragere

Și atunci, ce ar trebui făcut? Distrugerea terorismului nu este suficientă, fiindcă aceasta nu implică în mod neapărat și schimbarea mecanismului după care funcţionează societatea omenească. Mai multă vindecare pentru rănile adânci ale parizienilor ar putea fi adusă prin atitudini (simbolice) precum cele ale unui bărbat musulman, legat la ochi, cu braţele întinse, care s-a oferit să-i îmbrăţișeze pe locuitorii din Paris chiar într-unul dintre locurile atentatului. A recurs la un gest destul de frecvent întâlnit pe reţelele de socializare, însă în actualul context ceea ce a făcut el are o rezonanţă aparte. A scris pe o pancartă: „Sunt musulman, dar mi se spune că sunt terorist. Eu am încredere în tine, tu ai încredere în mine? Dacă da, îmbrăţișează-mă!” O mulţime de oameni s-a strâns în jurul lui. O femeie a izbucnit în lacrimi. Vulnerabilizarea s-ar putea să nu fie o eroare, ci chiar o soluţie.

În aceeași direcţie se exprima și papa Francisc, care regreta înmulţirea „ușilor blindate” în Biserică, afirmând că securitatea nu trebuie să pună capăt ospitalităţii. „O Biserică neospitalieră umilește Evanghelia. Ușa spune multe lucruri nu numai despre o casă, ci și despre Biserică”, a afirmat papa la audienţa săptămânală din Piaţa Sfântul Petru din Roma.

Piatra jos!

În plus, nici degetele acuzatoare nu aduc soluţiile optime. Unii nu au ratat prilejul să îi atace pe imigranţi, alţii, să eticheteze întregul islam ca fiind o religie violentă. Nu au lipsit și vocile celor care vin cu soluţii extreme, precum trimiterea în braţele teroriștilor a tuturor imigranţilor sosiţi recent în Europa. Cei care adoptă acest gen de poziţii nu doar că ignoră anumite realităţi, dar lovesc în singurele soluţii posibile care mai stau în picioare. Nu ura și nici discursurile incitatoare vor scăpa lumea civilizată de teroare. Este nevoie de multă reflecţie, însoţită de regrete și poate chiar de asumarea propriilor erori (mai apropiate sau mai îndepărtate).

Despre acest ultim aspect (destul de neglijat) a scris și un universitar american. „Este greu să uităm că și creștinii au ucis în numele lui Dumnezeu”, comenta într-un articol David Gushee, profesor de etică creștină la Mercer University. Crucea, sabia și coroana, ca simboluri ale unei strânse alianţe între biserică și stat, au fost dezastruoase: nenumărate războaie în numele lui Christos și al creștinătăţii, care au costat viaţa multor musulmani, evrei și chiar creștini. Acestea au culminant cu „monumentala” indiferenţă a creștinilor din perioada nazistă sau chiar cu participarea directă a multora dintre ei. Este drept, creștinismul pare să își fi rezolvat această problemă, spre deosebire de islam. În opinia lui Gushee, aceasta s-a întâmplat nu dintr-un impuls intern, cât mai degrabă din motive istorice complexe, care au implicat un cumul de factori: iluminismul, secularizarea sau nașterea democraţiei liberale. Profesorul american este foarte tranșant: violenţa creștină poate reapărea în anumite circumstanţe istorice, așa cum a fost pe la începutul anilor 1990, atunci când unii creștini cu orientare extremistă au ajuns să atace clinicile de avorturi și chiar să îi ucidă pe unii care au lucrat acolo.

Unii teologi spun că libertatea face parte din experienţa necesară pentru maturizarea umanităţii. La acest gen de concluzie ajunge și Elie Wiesel, care pleacă de la premisa unei absenţe divine în perioada terorismului de factură nazistă. Această presupusă absenţă a lăsat loc unei chemări la responsabilitate a fiinţei umane în faţa semenilor săi. Este posibil ca, în contextul actual, situaţia să fie similară. Doar rugăciunile nu rezolvă problema și nici Dumnezeu nu poate fi acuzat că a blocat miracolele.

DISTRIBUIE: