Condamnăm asiduu acţiunile teroriste ale organizaţiilor islamice, dar în egală măsură le apreciem pe cele similare derulate de-a lungul istoriei de ţări care astăzi se prezintă ca un fel de garant al democraţiei. Acest paradox ne ajută să înţelegem cât de selectivi suntem, dar și ce consecinţe poate avea pierderea memoriei trecutului.

Rosa Brook, profesor de drept la Universitatea Georgetown, lansează în spaţiul public, printr-un articol în Foreign Policy, o ipoteză provocatoare. Nu este exclus, spune ea, ca pe viitor, SUA și organizaţia teroristă Stat Islamic să devină parteneri și să stea la aceeași masă a discuţiilor. Ideea pare desprinsă dintr-un scenariu fictiv, dar Brook ia în dezbatere argumente solide.

Dacă istoria Occidentului ar servi ca un ghid sau etalon, atunci politica organizaţiilor teroriste islamice ar putea fi legitimată la nivel mondial fără prea multe probleme, spune Rosa Brook. Ce o determină pe universitara americană să susţină această ipoteză? În opinia ei, istoria servește ca garanţie că a comite chiar și cele mai mari atrocităţi nu constituie un impediment pentru ca făptașii să fie acceptaţi drept parteneri la scară mondială. „Marea Britanie și-a construit un imperiu din comerţul cu sclavi. Germania a iniţiat cel mai mare genocid din istorie”, susţine Brook, care a deţinut un timp și funcţia de consilier în cadrul Departamentului de Stat al SUA.

Uităm și reevaluăm

Este suficient un periplu istoric pentru a constata o tendinţă repetabilă de uitare a ororilor trecutului, ba chiar mai mult de atât, de reevaluare a acestora din perspectivă pozitivă. De exemplu, Revoluţia Franceză este descrisă ca un eveniment marcant care a condus la un succes important al ideii de libertate și egalitate. Se vorbește însă mai puţin de „marea teroare” care s-a soldat cu aproape 40.000 de victime, toate în numele unor concepte fundamentale unei societăţi democratice. Aceasta nu a împiedicat Franţa să devină o putere care trasează în prezent politicile europene.

La fel se poate vorbi și despre Turcia, care, în ciuda genocidului armean, este membra NATO. A trecut un secol de atunci, iar lumea politică a reușit să uite. Alţii au beneficiat de graţiere chiar în timp și mai scurt. Nu este nevoie de explorat un trecut imemorial. Germania și Holocaustul pot fi aruncate în arena dezbaterii. Crimele oribile ale Germaniei nu au împiedicat-o să reintre puternic pe scena internaţională. Nici SUA după dezastrul nuclear nipon nu pare să dea semne de vreun exces de procese de conștiinţă.

Cazurile abundă. „Formarea unui stat și consolidarea puterii în general au fost întotdeauna o afacere sângeroasă”, spune Brook. Statele moderne s-au născut așa. Nu este doar cazul aceleiași Germanii a cărei construcţie s-a bazat pe sintagma deja celebră a lui Bismark, arhitectul unificării statelor germane. „Fier și sânge” este o emblemă întâlnită mult prea des în istorie și nu doar statele mari au uzitat-o.

Vărsarea de sânge în numele unor idealuri nobile a fost o constantă a existenţei umane. Unificări de state, obţineri de drepturi, eliberări de sub dominaţii străine, lărgiri de frontiere – mai toate prezentate astăzi pozitiv în cărţile de istorie – au avut la bază violenţa, brutalitatea și multe mii de victime lăsate în urmă.

Memoria care ne joacă feste

„Decapitări? Avem. Tortură? Avem. Masacre de civili neînarmaţi? Avem, avem, avem”, insistă Brook, străduindu-se, astfel, să atragă atenţia asupra unei realităţi imediate. Ceea ce face Statul Islamic astăzi este condamnabil (tot astăzi), dar cine oferă garanţii că această atitudine de repulsie se va menţine și în viitor, în condiţiile în care practici similare le-au mai avut și alţii, care deocamdată decid liniștit politica internaţională.

Tendinţa ca, odată cu trecerea timpului, memoria publică selectivă să ducă la o reevaluare pozitivă a unor evenimente sângeroase poate fi sesizată nu doar în zona spaţiului politic. Nici evenimentele cu substrat religios nu au scăpat acestei repoziţionări. Se uită adeseori cum catolicismul (cu rolul său important în dezvoltarea lumii) s-a transformat într-o forţă care a năruit vieţi și a măcinat destine. Aceeași uitare, de exemplu, poate fi invocată și în dreptul Reformei religioase (un eveniment care a imprimat un progres decisiv lumii occidentale). Răscoala ţărănească, alimentată de ideile lui Luther, s-a soldat cu peste 100.000 de victime (reformatorul german nefiind tocmai străin de reprimarea revoltei). Nici Jean Calvin, un alt reformator care a influenţat covârșitor, spun unii, nașterea capitalismului, nu a avut prea multe ezitări în a aplica pedeapsa cu moartea. De fapt, mai toţi minoritarii, ajunși în poziţii dominante, au recurs la armele violenţei atunci când s-a ivit prilejul.

„Dacă am ignora continuităţile dintre comportamentul actual al Statului Islamic și comportamentul trecut al zecilor de alte state care acum sunt considerate actori exemplari pe scena internaţională, am risca să înţelegem greșit logica din spatele violenţei aparent fără sens care a punctat istoria”, susţine Brook, oferind astfel posibilitatea unei intuiţii cu privire la modul în care se va contura viitorul. Nu ar fi niciun fel de surpriză dacă crimele unei organizaţii care acum oripilează opinia publică ar fi trecute într-un registru al uitării.

Prezentul, la fel ca și trecutul

Ipoteza universitarei americane are destul de multe conexiuni cu realitatea imediată. De exemplu, în discuţiile cu Putin, liderii politici occidentali nici nu mai aduc în discuţie victimele avionului MH17, dar nici cei peste 5.000 de decedaţi înregistraţi până în prezent pe frontul ucrainean. Putem intui că cifrele vor rămâne doar ca date statistice, vor intra ușor în arhiva istoriei și nimeni nu va răspunde pentru ele, fiindcă timpul forţează uitarea, iar relaţiile Rusiei cu Occidentul sunt considerate prioritare.

Prin comparaţie, Brooks susţine chiar că avem tendinţa de a percepe acţiunile criminale ale Statului Islamic ca diabolice, ceea ce ar fi „o iluzie reconfortantă, dar falsă”. Puse într-un context mai larg, ele se circumscriu unei tentative, pe care au avut-o și alţii, cu mai mult sau mai puţin succes, de a-și implementa viziunea politică sau religioasă. De ce viziunea imperialistă rusă ar fi mai acceptabilă decât cea islamică? Poate că maniera de realizare diferă, dar tactica terorii rămâne aceeași.

Nu este exclus ca liderii organizaţiei teroriste, în frunte cu Abu Bakr al-Baghdadi, să conștientizeze faptul că timpul îmblânzește crimele. „Să lăsăm câteva decenii să treacă și fiecare atrocitate poate fi iertată de către comunitatea internaţională”, spune Brooks. Cu alte cuvinte, avem o memorie scurtă, care nu face altceva decât să tolereze răul pe care astăzi îl condamnăm. „Sunt mai puţin sigură cu privire la un loc al Statului Islamic la ONU, dar să îi mai dăm câteva decenii. Nu se poate ști niciodată”, sună concluzia ușor ironică a expertei americane, în spatele căreia se poate întrezări un scenariu care, de regulă, rămâne același, doar actorii, din când în când, se schimbă.

DISTRIBUIE: