Nici nu se verificaseră încă zvonurile privind originea islamistă a atacurilor criminale petrecute vineri seară în Paris, că s-au și găsit oameni care să folosească evenimentul pentru a plăti vechi poliţe. Au lovit în toate direcţiile: în imigranţi, pentru că sunt musulmani; în musulmani, pentru că sunt religioși; în religie, pentru că, la prima vedere, ea este de vină. Inevitabil, mulţi au lovit în Dumnezeu.

„Unde este Dumnezeu când se întâmplă astfel de nenorociri?” „Cum să mai cred în El, când permite să se întâmple asemenea atrocităţi?” „Un Dumnezeu puternic ar împiedica așa ceva, dacă ar fi într-adevăr bun.” Se subînţelege că, dacă nu împiedică nenorocirea, Dumnezeu este fie rău, fie nu este atotputernic, opţiuni în final fatale pentru metanaraţiunea creștină.

După recenta experienţă tragică de la clubul Colectiv, am descoperit ceva ce s-ar putea aplica și în cazul atentatelor de la Paris. Un prieten scria, într-un poem, pe Facebook că, după incendiu, oamenii au căutat să Îl „disece” pe Dumnezeu, ca să găsească în El un răspuns la întrebarea „de ce?”. Însă tot ce au putut găsi după ce L-au „deschis ” a fost o lacrimă. Între timp, prietenul a șters poemul din spaţiul public, de aceea nu pot decât să îl parafrazez, însă nu a putut șterge impresia pe care a lăsat-o asupra mea, ca cititor.

Avem uneori convingerea că, dacă am înţelege de ce s-a întâmplat un anumit lucru, am trece mai ușor prin el. De cele mai multe ori însă, viaţa ne descoperă că, de fapt, dacă avem cu cine să trecem chiar și prin cele mai mari nenorociri ale vieţii, avem deja tot ce ne trebuie. Lacrima pe care prietenul meu o dădea găsită în Dumnezeu era o metaforă pentru asigurarea pe care o găsim și în Biblie: „Eu sunt cu voi în toate zilele” (Matei 28:20). Dumnezeul care plânge cu cei ce plâng.

Cu toate acestea, multora le vine greu să-și păstreze credinţa (mai ales) în bunătatea lui Dumnezeu, atunci când văd că El nu pare să se interpună între om și tragedie. Atunci când pare să fie absent la momentul/la locul nenorocirii. Avem nevoie să Îl vedem pe Dumnezeu aproape atunci când suferim, însă este un scenariu familiar celor mai mulţi că, atunci când ar vrea ca Dumnezeu să intervină pentru a împiedica durerea, nedreptatea sau tragedia, atunci El pare să lipsească. Însă m-aș gândi de două ori înainte de a spune că Dumnezeu nu a fost cu cei din clubul Colectiv, așa cum nu m-aș încumeta să spun că a fost absent de la locurile atentatelor din Paris.

După incendiu, s-au aflat istorii emoţionante ale unor tineri care se salvaseră din flăcări, însă au reintrat în club ca să-și salveze prietenii rămași captivi și nu au mai putut ieși. Decizia aceasta, contrainstinctuală, sfidătoare la adresa a tot ce striga în ei „Nu te duce!” este un miracol pentru societatea românească, în care egoismul pare singura lege pe care suntem dispuși să o respectăm. „Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15:13), spune un verset din Biblie. Nicio dragoste nu poate fi deci mai mare decât cea de care au dat dovadă eroii de la Colectiv. Și tot Biblia spune: „Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. Cine nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:7,8). Dacă Dumnezeu este dragoste înseamnă că, atunci când am văzut dragostea tinerilor dispuși la sacrificiul suprem pentru prietenii lor, L-am văzut pe Dumnezeu. Chiar dacă nu a fost vizibil într-o manieră supranaturală, Dumnezeu a fost vizibil cel puţin prin miracolul prieteniei care face sacrificii. Prin dragoste, El a fost acolo.

Pe măsură ce vor trece zilele și istorii despre atacurile de la Paris vor ieși la iveală, vom afla probabil despre alţi eroi ai obișnuitului. Și vom vedea cum, în mijlocul celor mai crunte nenorociri, generozitatea, chiar împotriva autoconservării, vorbește despre ceva mai mare decât noi, decât biologia noastră sau decât așa-zisa „supravieţuire a celui mai adaptat”. Vorbește despre inexplicabil, sau chiar despre Dumnezeu.

Una dintre poveștile care s-au aflat deja este cea a unui jurnalist Le Monde care lucra în apropiere de clubul Bataclan când au avut loc atentatele. Omul povestește că a auzit prima bubuitură și, când a ieșit să vadă ce s-a întâmplat, a zărit un om mort întins pe asfalt, apoi o femeie care încerca să iasă pe unul dintre geamurile clădirii în care avusese loc atactul. Jurnalistul s-a apropiat să ajute și a fost împușcat în braţ. Fără să conștientizeze clar ce i s-a întâmplat, a avansat spre focarul de pericol, cu gândul de a ajuta victimele să se refugieze în siguranţă. A stat cu cei pe care i-a găsit până când au intervenit trupele antitero și i-au evacuat.

Este o lecţie în asta dincolo de nevoia imperativă de a evita catalogarea victimelor drept ispășitori ai unei pedepse divine. Este o lecţie utilă în propria noastră suferinţă și în propriile noastre tragedii. Aceea că, prin atitudinea pe care o avem faţă de suferinţă, noi Îl putem face pe Dumnezeu vizibil altora.

Cu o zi înainte de atacurile de la Paris, un atentat petrecut la o moschee din Beirut a curmat vieţile a 45 de oameni și a rănit alţi 200. Atentatul de la Beirut nu a făcut însă înconjurul lumii, pentru că nu prezenta coordonatele necesare. Deși revendicat tot de gruparea Stat Islamic, atentatul nu a făcut vâlvă pentru că a fost orchestrat la o moschee (așadar victimele au fost tot musulmane, ca și atentatorii). Numărat azi între cei morţi, Adel Termos se afla împreună cu fiica lui în apropierea moscheii când un prim terorist s-a detonat. N-au fost răniţi atunci, iar asta i-a dat timp lui Termos să zărească un al doilea atentator. Fără să stea prea mult pe gânduri, bărbatul s-a năpustit asupra lui, placând cu propriul corp încărcătura explozibilă de la brâul teroristului. A murit odată cu detonarea bombei, însă datorită sacrificiului său, impactul exploziei a fost mult diminuat și numeroși oameni au fost salvaţi. Dumnezeu a fost și în Beirut.

Credit foto: Jborzicchi | Dreamstime.com

DISTRIBUIE: