„Cea mai înfricoșătoare chestie cu privire la Bruxelles este reacţia noastră la atentat”, titra editorialul lui Simon Jenkins pentru The Guardian și am citit asta pe nerăsuflate, așteptând să îmi oglindească părerea cu privire la două mari greșeli comise de liderii politici de la care ne-am fi așteptat la o cu totul altă ţinută.

Jenkins vorbește despre faptul că reacţia politicienilor a părut desprinsă dintr-un manual de „cum să nu răspunzi la atacurile teroriste”, radiografiind panica populaţiei și investigându-i sursa în declaraţiile lipsite de orice strategie ale unor politicieni-cheie.

Selecţiei lui Jenkins îi lipsește însă declaraţia ministrului belgian de Interne, Jan Jambon, care mărturisea, imediat după atentat, că „autorităţile au știut că un oarecare act extremist se pregătește în Europa, dar că au fost surprinse de scara atacurilor din Bruxelles. Știam că există posibilitatea unui atentat, dar nu am vrut nicio clipă să credem că acesta ar putea avea o astfel de anvergură.”

Apoi, în alt interviu, ministrul părea că face reclamă teroriștilor: „Serviciile noastre de poliţie și serviciile secrete sunt formate din oameni profesioniști, dar suntem convinși că și teroriștii sunt profesioniști, bine antrenaţi (…), deci avem o bătălie dificilă de dus contra lor.” După aceste cuvinte, aproape că nici nu îl mai auzeai când spunea: „dar sunt convins că vom câștiga”. Ar fi ajutat populaţia, și așa speriată, dacă ar fi spus și pe ce își bazează convingerea, mai ales după ce tot el declarase că autorităţile fac deja tot ce pot (dacă la nivelul 3 de securitate toţi poliţiștii erau detașaţi în teren în Bruxelles, acum, la nivelul 4, sunt detașaţi în toată ţara și li s-au alăturat și militari). Dar „tot ce pot” nu a fost suficient, deși, cu doar două zile înainte de atac, ministrul spunea opusul.

Mai înţeleaptă a fost reacţia unor oameni simpli, unii dintre ei aflaţi chiar la metrou în ziua atentatului, care lăsau din mărturiile lor să se vadă că luptă contra fricii. „Știm că lucrurile acestea se pot întâmpla, dar trebuie să mergem mai departe”, scria o tânără de 20 de ani pe Instagram. Iar alta spunea pe Facebook că „fiecare generaţie înaintea acesteia a avut de dus o povară. De ce ne-am aștepta să ne fie nouă mai ușor? Așa e viaţa pe Pământ, o continuă suferinţă și o continuă încercare pentru oameni.”

Ca lider politic, nu ai voie să te simţi neputincios, iar dacă te simţi astfel, nu transmiţi asta populaţiei care se uită la tine ca la un formator de opinie, ca la un adevăr absolut. Dacă crezi că tu nu mai poţi face nimic, îţi dai demisia și lași pe altul care poate. Cam asta a încercat și Jambon prin demisia pe care a înaintat-o ministrul în urmă cu câteva ore. Premierul belgian a refuzat-o însă, motivând că, în timpul desfășurării unui război, e o idee mai bună să nu abandonezi frontul.

De partea cealaltă a Atlanticului, la scurt timp de la atac, Obama transmitea condoleanţe belgienilor și promitea coborârea în bernă a steagurilor insituţiilor americane în semn de solidaritate. Jenkins spunea chiar că și-ar fi întrerupt vizita în Cuba pentru asta. (Depinde cum definim „întrerupt”.) Cu toate acestea, ieri internetul american viraliza imagini cu Obama dansând tango în vizita lui din Argentina. Probabil că puţini și-ar fi dorit să îl vadă pe cel mai puternic om al planetei în această ipostază, însă a-l vedea dansând în timp ce liderii europeni nu știu pe unde să mai scoată cămașa este greu de catalogat drept elegant. Nu trebuie să faci un efort prea mare de imaginaţie ca să îţi închipui că, dacă un astfel de atentat s-ar fi petrecut în Statele Unite, întregul Occident ar fi înlemnit. Și asta ar fi fost, bineînţeles, întemeiat. Dar aș vrea să văd și acum reclamate aceeași sobrietate, aceeași solemnitate și aceeași împreună-simţire. Voi rămâne cu vrutul, pentru că America este mult prea centrată pe sine pentru a-i păsa de altceva (oricât de mult ar promova ideea că e altfel). America e buricul Pământului. Europa e cel mult un fost buric. Pe de altă parte, fix același lucru îl facem și noi, europenii acum răniţi, cu alţii faţă de care ne considerăm mai importanţi. Vezi Ankara, vezi Bagdad, vezi Damasc și restul. Deci da, să ne fie frică de a ne fi frică, dar mai ales să ne fie frică de a nu da doi bani pe frica altora.

DISTRIBUIE: