După ce loialiștii președintelui turc au recăpătat controlul asupra ţării, în urma tentativei eșuate de lovitură de stat, Erdogan a numit incidentul un cadou de la Allah, care îi va permite să cureţe statul de simpatizanţii lui Gulen, și a spus că, prin urmare, data de 15 iulie ar trebui celebrată ca un triumf pentru democraţie. Ar fi însă extrem de naiv să ne așteptăm să iasă vreo formă de democraţie din ce s-a întâmplat, cel puţin pe termen scurt.

Președintele Erdogan avea la dispoziţie două căi de urmat, după ce a supravieţuit puciului. Una era să meargă pe calea întăririi democraţiei și a respectării legilor statului de drept, îndreptând pe termen lung ţara înapoi la principiile întemeietorului republicii, Kemal Ataturk, lucru care i-ar fi asigurat o viaţă politică mai lungă și mai liniștită, dar mai laxă din punct de vedere al puterii pe care ar fi deţinut-o. A doua era să meargă pe calea întăririi sultanatului creat în ultimii ani, adică să facă exact ce face acum prin epurarea inamicilor și „îndoirea” legilor juridice pentru a-i servi scopurilor de moment, adică a concentrării puterii în propriile mâini prin eliminarea oricărui element de opoziţie. Această variantă nu îi va asigura mai mult de doi, trei ani la putere, crede fostul președinte Traian Băsescu. „Armata nu va mai rata următoarea lovitură de stat… Erdogan va fi istorie în următorii doi, trei ani şi tot atunci, amiralii şi generalii arestaţi azi vor deveni eroi. Şi nu din alt motiv, ci pentru că aşa va vrea poporul ieşit în stradă… Strada nu-ţi dă decât o putere iluzorie”, a transmis fostul presedinte.

Adevăratele culori ale sultanului

Această lovitură de stat desfășurată într-o economie dezvoltată în anul 2016 a avut darul de a arăta lumii întregi caracterul omului care conduce acea ţară în culori sale reale, atunci când este supus unui stres enorm, când nu are timp pentru strategii și PR, când trebuie să vorbească din cap și să ia decizii pe loc, toate cu scopul principal de a-și salva pielea.

Am văzut un președinte ipocrit, care s-a folosit de social media pentru „a apăra democraţia”, când metoda sa preferată de a preveni orice mișcare care s-ar putea închega împotriva puterii când se derulează evenimente majore este tocmai blocarea accesului la reţelele sociale, încetinirea internetului și cenzurarea transmisiunilor TV. Asta s-a întâmplat atât după ce a explodat o mină în Soma în 2014, cât și după atentatele teroriste din Ankara și Istanbul. Directorii și jurnaliștii de la trustul Dogan Media, pe ale cărui canale a fost transmis mesajul președintelui care vorbea de pe un iPhone, prin FaceTime, au fost de multe ori catalogaţi drept „trădători” și persecutaţi prin diverse metode. Dogan Media se află pe „lista neagră” a partidului AKP, scrie Washington Post.

Am văzut un președinte deloc timid în a cere poporului să iasă pe străzi și să apere democraţia cu piepturile goale faţă de tancurile armatei, în timp ce el ar fi cerut azil politic în Germania. Există un sentiment de ușurare din partea întregii comunităţi turce și a întregii clase politice că lovitura de stat a eșuat și că Turcia nu a trecut sub dictatură militară. Erdogan numește asta un triumf al democraţiei, în timp ce arestează și demite mii de oameni, soldaţi, poliţiști, judecători, care nu ar fi participat neapărat la lovitura de stat, ci erau de mult trecuţi pe o „listă neagră” a celor incomozi pentru AKP, simpatizanţi ai lui Gulen, și care oricum urmau să fie „maziliţi” de o formă sau alta. Deși Erdogan s-a autoproclamat ca ultimul gardian al voinţei populare, din ce în ce mai multe voci europene de top spun că este evident faptul că listele pentru arestări fuseseră pregătite dinainte. Concluzia general acceptată la acest moment este că puciul a fost pus la cale de o facţiune a armatei, disperată să îl îndepărteze pe Erdogan înainte de a-și pune în aplicare planul de a schimba Constituţia pentru a se bucura de puterile unei președinţii executive și de a mazili personalul militar după listele pregătite deja.

Am văzut un președinte capabil să folosească ideea de democraţie pentru a motiva orice acţiune, indiferent de cât de evident opusă principiilor statului de drept este aceasta. Astfel, Turcia a scos aplicarea pedepsei cu moartea în 2004, într-o încercare de a se alinia principiilor democratice ale statelor care vor să adere la Uniunea Europeană. Acum Erdogan pretinde că pentru a le da o lecţie binemeritată celor care au vrut să distrugă Turcia modernă și democrată ar trebui reintrodusă pedepsa cu moartea. Desigur, temporar, pentru că de fapt așa funcţionează și democraţia în Turcia. După ce UE l-a ameninţat că se va închide dosarul aderării Turciei la UE dacă face asta, iar americanii l-au ameninţat cu excluderea din NATO, Erdogan nu numai că nu se arată dispus să renunţe, dar mai nou susţine că această măsură este cerută de popor, și, tocmai pentru că Turcia este o democraţie, nu se poate să dea pur și simplu la o parte cererea poporului. Atitudinea „sultanului rănit” și deciziile sale eronate au lăsat Turcia într-o poziţie extrem de slăbită, când ar fi putut să o întărească semnificativ.

Turcia, în genunchi

În urma acţiunilor și deciziilor sale, președintele Erdogan a adus Turcia într-un situaţie extrem de sensibilă, ratând trei relaţii cu miză majoră. Recurgând la brutalitate excesivă în raport cu justiţia, armata şi jandarmeria, toate, instituţii fundamentale în procesul de consolidare şi stabilizare a ţării, președintele „ratează relaţia cu armata turcă, umilind zeci de generali şi amirali şi mii de soldaţi pe care i-a dezbrăcat de uniforme şi i-a lăsat să fie umiliţi de civili şi poliţişti”, punctează corect fostul președinte al României. Dar aceasta nu este singura problemă. Se pare că unităţi implicate în puci erau în prima linie a operaţiunilor turce împotriva PKK în sudul ţării, unităţi care și-au pierdut întreg comandamentul peste noapte. La fel, operaţiunile în Irak și Siria sunt compromise, laolaltă cu abilitatea ţării „de a proiecta forţă și a susţine diplomaţia turcă în Orientul Mijlociu,” apreciază jurnalistul Radu Ghelmez.

A doua relaţie ratată este cea cu partenerii americani și europeni ai Turciei. Erdogan a sărit cu acuze fără dovezi la adresa Statelor Unite că ar avea ceva implicaţii în puci pentru că nu vor să îl extrădeze pe Gulen și că se dovedesc a nu fi „prietenii Turciei”. „Aburii puterii iluzorii îl fac pe preşedintele Erdogan să rateze relaţia bilaterală cu SUA, trecând linia roşie şi ameninţă, ca un cocoş în călduri, SUA”, apreciază Traian Băsescu. De cealaltă parte, prin comportamentul abuziv în deciziile interne și prin nerespectarea statului de drept, preşedintele Erdogan a ratat relaţia cu Uniunea Europeană, de care se distanţează simţitor în procesul accelerat de reislamizare a ţării. Astfel, problema aderării la UE devine din ce în ce mai incertă, după ce oricum acordul controversat semnat în martie de cele două părţi pentru a pune capăt afluxului de refugiaţi către Europa a fost extrem de șubred de la început. Acum, după evenimentele recente, comisarul european Guenther Oettinger a declarat că UE nu va facilita anul acesta regimul liberalizat de vize pentru cetăţenii turci, după cum era convenit în acord.

A treia relaţie ratată a Turciei este cea cu vecinii săi. „Tentaţia restabilirii influenţei Turciei către frontierele din hărţile vechi ale fostului Imperiu Otoman nu a înseamnat decât ratarea, în primul rând, a relaţiilor cu vecinii. Tratamentul aplicat kurzilor, care reprezintă 18% din populaţia Turciei, a făcut ca preşedintele Erdogan să rateze pacea internă, iar atentatele sângeroase de la Istanbul, Ankara şi alte localităţi din Turcia nu reprezintă altceva decât rezultatul unei politici agresive împotriva unei minorităţi ce trebuia respectată”, declară Traian Băsescu. Pe plan intern, problemele abia vor începe. Președintele a putut să joace cartea chemării poporului în stradă o singură dată. „Fiecare apel la popor va veni la pachet cu cedarea de autoritate și putere către facţiunile islamiste radicale faţă de care AKP este un partid democratic și tolerant”, explică Ghelmez. Erdogan a fost ales ca premier și pe urmă ca președinte în contul succesului economic pe care ţara l-a resimiţit sub conducerea sa iniţială. Recent, acest succes pare să se transforme în eșec, după sensul pe care o ia evoluţia economiei turce. Erdogan ar trebui să fie conștient că oamenii au ieșit în stradă pentru a apăra democraţia și evoluţia societăţii turce, inclusiv pe plan economic, nu pentru a salva un dictator care va duce ţara la ruină.

Una peste alta, nu este prea târziu pentru ca Erdogan să ia deciziile corecte. Deja, ieri premierul turc Binali Yildirim schimbase retorica, respingând ideea de răzbunare împotriva puciștilor. „Nimeni nu poate adopta un spirit de răzbunare (…), un astfel de lucru este absolut inacceptabil într-un stat de drept”, a declarat Yildirim, după ce UE, SUA și NATO ceruseră la unison respectarea principiilor statului de drept. Toţi acești lideri au înţeles cu siguranţă de mult că Erdogan este un lider ce face tot ce poate pentru a submina democraţia, însă în același timp distrugerea Turciei prin răsturnarea unui guvern până la urmă legitim de către o putere ale cărei intenţii nu sunt deloc clare și care, ultima dată când a preluat puterea, a arestat o jumătate de milion de oameni, dintre care câteva mii au dispărut, ar fi însemnat război civil în Turcia, destabilizarea operaţiunilor militare ale puterilor occidentale în Siria și Irak și destabilizarea completă a Uniunii Europene, care s-ar fi trezit cu cel puţin 2,3 milioane de refugiaţi la graniţe. Turcia a ieșit din sfera politicilor locale ca o nouă putere regională la întâlnirea dintre Europa, Africa și Asia, lucru cu siguranţă generator de probleme interne și în imediata vecinătate. Turcia înseamnă foarte multe lucruri pentru foarte multă lume. Este a 17-a economie a lumii și are a doua armată a NATO; este locul pe unde trec gazele din Azerbaijan şi ţiţeiul din Irak înspre Europa și de care depinde exportul de ţiţei al Rusiei din Marea Neagră; este tamponul de securitate pentru UE şi NATO faţă de Islam, dar şi faţă de Rusia; nu deţine arme nucleare, dar pe teritoriul său se află 90 de focoase nucleare pentru descurajarea altor puteri nucleare, gata de a fi utilizate de SUA în caz de criză majoră. Siguranţa multor ţări este legată, în momentul de faţă, de siguranţa Turciei. Urmează de văzut dacă și Erdogan mai poate însemna siguranţă pentru Turcia sau nu.