„E regretabil că, după fiecare atentat, liderii europeni se rezumă la câteva gesturi rituale, care devin ridicole”, spunea Gabriel Liiceanu după atentatele care au zguduit iarăși edificiul european. Și atunci, ce este de făcut împotriva terorismului? Din nou revin în peisajul public aceleași întrebări persistente, declaraţii formale de solidaritate și variante de soluţii care oscilează între fantezie și exces de naţionalism. Se fac auzite însă și vocile celor care încearcă să analizeze la rece evenimentele și care concluzionează că suntem vinovaţi cu toţii. Motivul este destul de simplu: Vrem în Europa, dar nu prea mult. De aici ar deriva și șubrezenia întregului edificiu european.

„Democraţiile se află sub stare de asediu. Nu doar din partea jihadiştilor. Kremlinul şi trompetele lui Putin sporesc panica, pentru ca europenii să-şi piardă şi ultimul rest de încredere în arhitectura de securitate euroatlantică”, spunea un jurnalist Deutche Welle. A devenit mai mult decât evident că forţele antiteroriste nu reușesc să demonteze toate celulele jihadiste. Cu alte cuvinte, ar trebui să ne obișnuim cu noua realitate: atentatele vor face, pentru mult timp, parte din viaţa cotidiană europeană. Sau poate că nu. Există însă o condiţie deloc simplă pentru multe dintre ţările care arborează steagul Uniunii Europene, iar aceasta constă în diminuarea politicilor naţionale.

„Nu există suficientă voinţă politică de renunţare la suveranitatea naţională”, consideră un politolog expert pe probleme legate de jihadism. Cu alte cuvinte, este prea mult patriotism și prea puţin „europenism”, iar din proiectul unei Europe Unite a rămas doar schiţa. Practic, fiecare stat european încearcă să se apere pe cont propriu, ceea ce nu reprezintă un răspuns adecvat, spune Cristian Diaconescu, fost ministru de Externe, într-un interviu RFI. Mulţi au sesizat că Europa are în prezent probleme grave de construcţie. Statele membre au trecut la soluţii naţionale, fapt care conduce Europa spre un proces sigur de disoluţie, avertizează și fostul președinte Băsescu.

Un plan în așteptare

Primul oficial care s-a referit la o federaţie în sensul clasic al cuvântului a fost ministrul de Externe german, Joschka Fischer. „Am căutat un alt cuvânt pentru a înlocui federaţie, dar nu am găsit ceva care să explice atât de bine situaţia”, spunea Fischer în 2000, referindu-se la necesitatea unui guvern constituit din actuala Comisie Europeană.

Anii au trecut, iar proiectul a fost repus pe masă. Încă din 2012, președintele Jose Manuel Barroso a prezentat în faţa Parlamentului European un plan pentru transformarea Uniunii Europene, una dintre cele mai importante schimbări strategice din istoria continentului, iar direcţia propusă era cea a unei „federaţii democratice de state naţionale”. De fapt, Barosso nu era chiar un inovator în această direcţie. Înaintea lui, Angela Merkel a solicitat constituirea unei Convenţii Constituţionale pe modelul celei americane, care a redactat Constituţia SUA. De altfel, planul lui Barroso se integra, în mare parte, în viziunea germană asupra Europei Unite.

În contextual crizei economice și a monedei euro s-au înmulţit mesajele de solidaritate. Atunci încă nu se profila la orizont atât de insistent valul migraţiei și teroarea jihadistă. „Cu o Europă federală, nu am mai avea această discontinuitate în procesul decizional”, susţineau cu convingere federaliștii, hotărâţi să rezolve problemele politice și economice prin „mai multă Europă”.

Vis frumos, obstacole majore

Visul lui Fischer și al fanilor ideilor sale s-a lovit însă de un impediment major: chiar de Europa. „Nu putem scăpa de dilema aceasta: cum să creăm un nou model de conducere, astfel încât suveranitatea naţională limitată în cadrul UE să nu fie dominată de ţările cele mai puternice, precum Germania, spre exemplu”, a afirmat în urmă cu câţiva ani Donald Task, prim-ministrul Poloniei. „Aceasta va fi temerea tuturor: în Varșovia, în Atena, în Stockholm. Va fi peste tot, fără excepţie”, a adăugat liderul polonez. Astfel s-a introdus în discuţie federalismul ca un concept sensibil în unele state, deoarece presupune cedarea unor părţi a suveranităţii naţionale către instanţe superioare europene. Iar Germania stă ca un ghimpe în coasta multora. „În Europa este mereu un mare entuziasm pentru împărţirea greutăţilor, dar multe rezerve când este vorba de cedarea suveranităţii la scară europeană”, spuneau mulţi din anturajul cancelarului german.

Acest joc la două capete a fost de prea multe ori evidenţiat în ultimii ani. Au fost suficiente câteva crize succesive pentru ca spiritul de solidaritate european să fie trecut pe linie moartă. „Niciodată în istoria noastră nu am permis Vienei sau Moscovei să ne condiţioneze, la fel nu-i vom permite Bruxelles-ului să facă asta! În Ungaria,                în capul mesei vor sta interesele ungureşti!”, spunea în 2011 premierul Victor Orban, devenit între timp emblema tendinţelor centrifuge. Dar nu este singurul vinovat pentru faptul că federalizarea a rămas doar la nivel de concept.

Un vis sfărâmat, dar nu abandonat

În urmă cu patru ani, într-un articol referitor la colapsul apropiat al Uniunii Europene, publicistul politic francez Guy Millière făcea următoarea prognoză: „Nimeni nu ştie, desigur, cum va arăta Europa peste zece ani. Unica predicţie care pare a fi sigură este că ea va fi mai săracă, mai divizată, mai tensionată, mai violentă şi că Uniunea Europeană va arăta ca un vis spulberat.” Ne-am fi dorit, poate, ca această predicţie să nu fi avut corespondent în realitate. În acest context, aproape că i se poate spune adio federalizării. Ar fi un motiv de bucurie nedisimulată pentru unii. Este vorba, în primul rând, de cei care mai iau în calcul în mod serios tradiţiile religioase, conceptele vechi despre familie, păstrarea valorilor pe care alţii le consideră perimate și perceperea toleranţei în alţi termeni decât cei definiţi de către Bruxelles. O Uniune a Statelor Europene ar uniformiza acele elemente identitare care le oferă multora sensul supravieţuirii.

Însă poate că tocmai actuala derivă europeană va crea contextul favorabil concretizării proiectului unei Europe mult mai unite. Nu este chiar întâmplător faptul că un oficial român de rang înalt tocmai a semnat, în numele Parlamentului României, „Declaraţia pentru o mai mare integrare europeană” , în prezenţa unui înalt oficial italian. În declaraţia de presă, acesta din urmă a ţinut să precizeze că sunt deja 12 state europene care au aderat la ideea unei Europe mai consistente, pe motiv că „ toate aceste provocări cu care ne confruntăm nu pot fi soluţionate doar la nivel naţional. Spunem acolo că suntem pregătiţi să împărtășim suveranitatea.” Mai mult decât atât, s-a afirmat în mod expres în document că Europa se îndreaptă către o „federalizare”.

Deocamdată, mișcările centrifuge se accelerează. Grexit, Brexit, Frexit și cine știe ce formule ingenioase mai urmează. Însă nu este nici exclus ca, pe fondul spaimelor care se acumulează, cetăţenii europeni, destul de eurosceptici, să se reorienteze și să fie dispuși la a renunţa la identitatea naţională în favoarea securităţii personale. Până la urmă, supravieţuirea poate fi apreciată ca fiind mai importantă decât suma valorilor culturale. În consecinţă, federaliștii s-ar putea să aibă ocazia neașteptată de a le mulţumi jihadiștilor pentru mâna de ajutor întinsă în concretizarea unui proiect care intrase de mult timp în stand-by.

DISTRIBUIE: