Câte lucruri promit zilnic să ne schimbe într-un fel viaţa? În era accesului la informaţie cădem de multe ori în plasa celor care vând certitudine, sub forma ba a singurului sfat de care avem nevoie, ba a singurului studiu pe care trebuie să îl citim, ba a singurei opinii care merită atenţie. Articolul de faţă nu este de acest gen.

În timp ce zilele se scurg aparent la fel, putem afirma pentru prima dată în istoria recentă că s-a schimbat ceva în viaţa europenilor, ceva istoric, ce ne va afecta de la subtil până la evident. Europa trăieşte o dramă familială. Ca în orice familie cu un nucleu oarecum stabil şi cu prea mulţi veri de diverse grade, la un moment dat se dezvoltă ambiţii care ameninţă să lase casa goală. Dar în timp ce tuturor le convine să cârtească, nimeni nu ar îndrăzni să treacă la fapte. Până la urmă, ruperea unei familii este o traumă de care nu se pot bucura decât cei din afară. Cu toate acestea, Marea Britanie este în prezent condusă de prim-ministrul Theresa May, care a promis că nu vor exista tentative de a rămâne în Uniunea Europeană. Britanicii au votat „Brexit” şi May, fidelă curentului eurosceptic, va face din acesta un succes. În ciuda cuvintelor brave, este greu să nu vedem în Marea Britanie un adolescent cu gura mare, care a încercat să îşi forţeze părinţii (Bruxelles-ul, Germania, Franţa) să îi dea mai multă independenţă, că altfel pleacă de acasă. Acum, că a plecat, ce urmează?

Când eram în clasa a doua, am dat o lucrare de control la care am făcut prost. De frică, am ascuns lucrarea în bancă şi am ieşit din clasă susţinând în faţa învăţătoarei că de fapt am predat lucrarea şi a uitat ea. Probabil uimită de tupeul meu nonşalant, învăţătoarea nu a spus nimic. Eram uimită că a funcţionat şi liniştită că am scăpat de cearta de acasă. Episodul avea să fie reluat cu următoarea ocazie când mama avea să vină la şcoală, tocmai de Ziua Mamei. De bine ce am cântat „De ziua ta, mămico, în dar ţi-am adus inima”, mama a fost trasă deoparte de învăţătoare. Când am ajuns acasă, mi s-a comunicat că familia noastră nu este una de mincinoşi şi că trebuie să îmi fac bagajele şi să plec. Am înţeles. Mi-am luat câteva lucruşoare, mi-am luat la revedere de la sora mea şi am ieşit pe uşă. Eram determinată să răzbesc pe stradă, aveam deja în gând unde o să mă adăpostesc, dar tot îmi aduc aminte sentimentul de panică atunci când liftul a luat-o în jos şi încă nu auzisem paşii nimănui care să vină după mine.

Din reacţiile oamenilor şi chiar ale politicienilor pro-Brexit, pare că un sentiment similar i-a lovit pe britanici. Doar că, spre deosebire de părinţii mei, care m-au prins din urmă la parterul blocului, părinţii Uniunii Europene vor să se dezică cât mai repede de Marea Britanie. Atitudinea este negativă, retorica – violentă şi nedemnă la un asemenea nivel, iar negocierile vor fi foarte dure. Şi nu este răzbunare, ci este o lecţie pe care părinţii europeni vor să le-o dea celor care mai au gânduri răzleţe. Pe timpul procedurii de separare vom asista la un lung discurs despre cât este de important să rămânem uniţi, în timp ce părinţii europeni vor aplica cât mai tare cureaua pe spinarea Marii Britanii. Va fi interesant de văzut cine şi cum va reacţiona la un asemenea mix de sentimente.

Clădirea Parlamentului Uniunii Europene, Bruxelles, Belgia.
Clădirea Parlamentului Uniunii Europene, Bruxelles, Belgia.

Se poate dragoste cu forţa?

Povestea cu „şi mai multă Europă” nu este planul B la care s-au gândit liderii pentru scenariul Brexit. Acesta este refrenul încă de la criza datoriei Greciei. Ce s-a schimbat este că, fără Marea Britanie, acest deziderat are mai multe şanse să se împlinească. După cum spunea şi Christine Lagarde, şefa Fondului Monetar Internaţional, „acum, că englezii au ieşit, (…) sunt lucruri care ar trebui făcute, pentru că britanicii nu se vor mai aşeza la masă”. Coincidenţă sau nu, la câteva zile după ce s-a aflat rezultatul la referendumul britanic, a ieşit în unele colţuri ale presei o ştire cum că ţărilor de la Vişegrad (Cehia, Polonia, Slovacia şi Ungaria), un grup oarecum rupt de ideea integrării europene, li s-a prezentat un document şi un „ultimatum”. Pagini din acel document au ajuns la televiziunea poloneză TVP Info, care le-a pus online. În ciuda faptului că este un document de natură bombastică, ce vorbeşte despre transformarea Uniunii Europene într-un suprastat după Brexit, ştirea nu a fost preluată şi nu se ştia dacă documentul era veridic. Însă alte piese din puzzle au început să se adune.

„O Europă puternică într-o lume nesigură”. Aşa se numeşte documentul semnat de miniştrii de externe ai Franţei şi Germaniei. Acesta nu vorbeşte atât de Europa, cât de ceea ce Germania şi Franţa s-au înţeles deja să facă şi la care alte ţări sunt „invitate” să participe, de aici şi ideea ultimatumului. Este vorba despre armonizare de politici în domeniul economic, fiscal, judiciar, de apărare şi imigraţie.

Preşedintele Parlamentului European, Martin Schulz, a propus într-un articol înlocuirea actualei Comisii Europene cu un guvern european autentic, care să fie controlat de un parlament bicameral. Ministrul german de externe, dr. Frank-Walter Steinmeier, a publicat şi el un articol, tocmai într-o publicaţie românească, cu titlul „Europa trebuie să joace în echipă”. Steinmeier este chiar cel care le-ar fi prezentat ţărilor de la Vişegrad documentul despre suprastatul european. Numele său, împreună cu numele ministrului de externe francez, Jean-Marc Ayrault, apare pe document. Mai departe, şefa diplomaţiei europene, Federica Mogherini, prefaţează un document care se intitulează „O strategie globală pentru politică externă şi de securitate a Uniunii Europene”. Citind acest document, în paralel cu cele nouă pagini din documentul prezentat ţărilor de la Vişegrad, reiese destul de clar că primul creează doar un cadru general pentru al doilea, care vorbeşte mai în detaliu despre ce ar însemna mai multă integrare. Într-un final, preşedintele francez a admis că un proiect pentru „consolidarea apărării europene” a fost prezentat la iniţiativa Franţei. Coincidenţă sau nu, formarea unei forţe militare comune în UE este doar unul dintre punctele atinse în documentul care a ajuns pe internet. Toate aceste lucruri par să indice că documentul este real, chiar dacă s-ar putea să fi fost folosit doar pentru a testa reacţia unor ţări care se opun integrării în UE.

„O Europă puternică într-o lume nesigură”

Aşa se numeşte documentul semnat de miniştrii de externe ai Franţei şi Germaniei. Spre deosebire de documentul prefaţat de Mogherini, care este o lungă poezie ce repetă obsesiv două idei – că Europa are nevoie de şi mai multă unitate şi că aceasta trebuie realizată în numele şi pentru binele cetăţenilor –, dar nu spune nimic despre cum s-ar transforma aceasta în realitate, al doilea document are destule amănunte cât să le dea coşmaruri iubitorilor de conspiraţii. Acesta nu vorbeşte atât de Europa, cât de ceea ce Germania şi Franţa s-au înţeles deja să facă şi la care alte ţări sunt „invitate” să participe, de aici şi ideea ultimatumului. Este vorba despre armonizare de politici în domeniul economic, fiscal, judiciar, de apărare şi imigraţie.

Securitatea Uniunii este „una şi indivizibilă”. Astfel se propune crearea unei instituţii, European Security Compact, care să vegheze asupra aspectelor ce ţin de securitate şi apărare. Trebuie stabilite priorităţi strategice pentru politica externă şi de securitate, conform cu interesele europene; planurile pentru bugetele militare naţionale trebuie discutate conform acestor priorităţi; trebuie puse bazele unui program de cercetare în tehnologii de apărare. „UE ar trebui să poată planifica şi demara operaţiuni militare şi civile, pe baza unui lanţ de comandă civilo-militar permanent.” Pentru securitatea internă, trebuie armonizate politici şi legi penale, astfel încât rolul biroului de procuratură european să includă lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate. În ce priveşte imigraţia, „nu vor exista răspunsuri naţionale unilaterale. (…) Suntem convinşi că UE ar trebui să înceapă să aibă graniţă şi pază de coastă multinaţională.” Şi aici trebuie armonizate şi simplificate standardele şi procedurile pentru cei care cer azil, trebuie armonizate şi conectate bazele de date şi trebuie creat un singur act, care să clarifice condiţiile pentru cei care vor să muncească în Europa. Germania şi Franţa se mai angajează să crească şi să completeze Uniunea Economică şi Monetară (UEM). „Existenţa euro reflectă angajamentul nostru faţă de ireversibilitatea integrării europene. (…) Dacă am lăsa UEM incompletă, s-ar pune în pericol supravieţuirea monedei pe termen lung.” Aici este vorba despre iniţiative pentru armonizarea politicilor fiscale, cât şi pentru convergenţă între state membre pe sectoare strategice, precum energie, cercetare, inovare, tehnologii digitale. Având în vedere că implicaţiile fiscale şi cerinţele pentru aderarea la moneda unică nu sunt deloc uşoare, Germania şi Franţa vor respecta „dorinţa altora de a decide pe cont propriu când să adere la euro”.

Podul Oberbaum, din Berlin, Germania.
Podul Oberbaum, din Berlin, Germania.

Unele dintre schimbările menţionate deja se întâmplă. Pe 13 iulie, ministrul german al apărării, Ursula von der Leyen, a prezentat noua strategie de apărare a ţării. Aceasta presupune ca Germania să îşi asume un rol mai important atât sub umbrela NATO, cât şi în UE, marcând o schimbare de paradigmă pentru ţara care s-a menţinut necombatantă de la al Doilea Război Mondial. De asemenea, documentul vorbeşte despre o viitoare „uniune a apărării” a statelor europene. În aceeaşi zi, Comisia Europeană propunea un set de reguli pentru dreptul la azil în UE, care presupune, printre altele, reducerea diferenţelor de legislaţie între statele membre.

Ar mai trebui un mic asterix pe finalul acestei secţiuni. Documentul prefaţat de Mogherini, deşi a apărut pe internet pe 11 iulie, datează din luna iunie şi, având 60 de pagini, este de bun-simţ să presupunem că a fost pregătit chiar de mai devreme, probabil cu cel puţin o lună înaintea publicării rezultatelor de la referendum. De fapt, singura menţiune despre Brexit este în prefaţă. Această prefaţă a apărut şi ca articol de sine stătător pe platforma Project Syndicate, dar cu modificări în paragraful cu Brexitul, pentru a se pune şi mai mult accent pe faptul că tocmai în urma acestuia avem nevoie de o asemenea strategie pentru Europa. De fapt, se pare că demult era nevoie de o asemenea strategie, iar Marea Britanie a fost cea mai mare piedică în calea acestui plan. Ursula von Leyen a declarat că Berlinul şi Parisul vor avea discuţii cu alte ţări pentru a le evalua apetitul pentru securitate comună şi pentru o „uniune a apărării”. „Pot să vă spun că în trecut Marea Britanie a spus că nu va face astfel de lucruri. Aceasta a paralizat Uniunea Europeană pe subiectul politicii externe şi de securitate”, a declarat von Leyen. Înseamnă aceasta că, fără Marea Britanie, a început automat transformarea Uniunii Europene în Statele Unite ale Europei?

Chinuind o uniune

Înainte de a ne face bagajele şi a fugi departe de braţele întinse ale unui guvern european, am face bine să ne uităm puţin la istoria acestei uniuni. Încă de la început au existat „oamenii cu planul”, cei precum Victor Hugo sau Jean Monnet, care visau la Statele Unite ale Europei. Istoricul Perry Anderson a numărat cel puţin 600 de publicaţii între cele două războaie mondiale care propuneau o Europă unită. Însă întotdeauna a existat şi contrapartida şi, mai important, întotdeauna s-au interpus şi au primat nevoile economice şi politice ale momentului.

„Uniunea Europeană nu a fost predestinată, a fost făcută”, notează prestigioasa revistă The Economist, explicând cum în spatele mitului care urmăreşte înfiinţarea Statelor Unite ale Europei au stat nevoi economice şi politice destul de evidente. În secolul al XX-lea, antagonismele şi ambiţiile statelor europene au atras lumea în două războaie mondiale. Testarea marilor scheme care promiteau să refacă societatea, precum nazismul, a eşuat, iar războiul în Europa a fost total. După 1945, Germania era prea mare pentru a coexista cu alte ţări ca egale şi prea mică pentru a-şi domina vecinii fără să recurgă la forţă. Frica de Germania, împreună cu frica de Uniunea Sovietică, pe lângă extenuare şi foamete, a întors atenţia guvernelor către protecţia cetăţeanului şi a statului, scrie The Economist. Acestea sunt circumstanţele în care s-a semnat Tratatul de la Paris, în 1951, prin care a luat naştere Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), formată de Franţa, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg şi Olanda, pentru a crea o piaţă comună pentru oţel şi cărbune, prevenind astfel un nou război european. CECO a fost intens promovată de Statele Unite. Raţiunea era simplă: dacă Germania ar fi fost refăcută fără integrare europeană, tot ar fi fost tentată să domine, dar, dacă nu ar fi fost refăcută ar fi dominat Rusia – explica diplomatul George Kennan, în 1948.

Astăzi, proiectul european este văzut prin ochelarii anilor 1980-1990, când piaţa comună a atras noi membri. Uniunea a crescut, s-a introdus moneda unică, puteri suplimentare pentru Parlamentul European şi mai puţine pentru guvernele locale. Perioada se conformează mitului în care birocraţia de la Bruxelles urmăreşte să concentreze puterea unei uniuni din ce în ce mai strânse, însă The Economist arată că tot raţiuni economice au stat în spatele dezvoltării UE. Noile state s-au folosit de UE ca de o maşinărie care să le ducă mai repede mai aproape de liberalizarea economică ce dădea roade atunci.

„Vreţi să puneţi pariu că ăsta o să fie singurul secol care nu o să aibă un asemenea război? Eu accept pariul”, declara acum câteva luni George Friedman, fondatorul companiei de analize geopolitice Statfor. Este pace în Europa de aproximativ 70 de ani. Mai sunt doar 30 de ani şi am putea stabili un record. Cu toate acestea, ordinea geopolitică este vizibil în schimbare.

Pe măsură ce proiectul a evoluat, iar marea grădină cu roade economice s-a uscat, oamenii s-au întors unii împotriva altora. Marea Britanie nu a ieşit din UE de frica refugiaţilor sirieni, ci de frica muncitorilor români, bulgari şi polonezi. Parlamentul European poate că are mai multă putere, dar încă nu există un popor european care să îi confere legitimitate veritabilă. Iar Germania este iarăşi prea mare şi puternică pentru a fi o ţară europeană printre altele, dar tot prea mică pentru a duce în spate toate problemele uniunii. Euroscepticii care văd din UE un castel de cărţi de joc ce stă să cadă vor fi dezamăgiţi doar din considerentul că Germania nu are nicio variantă decât aceea de a împinge integrarea mai departe. Franţa, ca parteneră, dar mai ales concurentă pentru supremaţie şi putere, nu are ce face decât să tragă alături de ea, iar Germania îi va fi o bună parteneră fiindcă, fără Marea Britanie, Franţa rămâne singura ţară UE care deţine armă nucleară.

În acelaşi timp, şi cei care văd deja suprastatul format se pripesc. Dezamăgirea pe care oamenii o simt faţă de proiectul european nu a fost niciodată mai mare – dovadă, Brexitul. Astăzi, grupul de la Vişegrad face notă discordantă în proiectul european. Ca replică la documentul prezentat de Franţa şi Germania, ministrul polonez de externe, Witold Waszczykowski, a declarat că este „soluţia greşită” pentru problemele europene, iar întregul grup a cerut limitarea atribuţiilor Comisiei Europene şi chiar demisia preşedintelui CE. Dar opoziţia nu vine doar din partea acestor ţări. În timp ce Martin Schulz a venit cu propunerea unui guvern european, Sigmar Gabriel, vicecancelar al Germaniei şi liderul partidului din care Schulz face parte, a opinat că Bruxelles-ul trebuie să îşi reducă rolul, Comisia Europeană să se reducă în dimensiuni şi responsabilităţi.

Oameni plimbându-se în Grădinile Tuileries, Paris, Franţa.
Oameni plimbându-se în Grădinile Tuileries, Paris, Franţa.

Soarta proiectului european se va decide după alegerile care urmează să aibă loc în Germania, în Franţa şi în Statele Unite, care au interese strategice mari în Europa. Preşedintele Hollande cel mai probabil că nu va mai prinde un mandat, dar nici Merkel nu are susţinerea de altădată, nici din partea oamenilor, nici din partea partidului său. Dacă Franţa va cădea în mâna naţionaliştilor eurosceptici, se va termina rapid cu planurile pentru integrare. Dacă, în schimb, Franţa şi Germania vor rezista pe o formulă prointegrare, atunci cel mai realist scenariu este o Europă în două viteze, despre care se vorbeşte încă de la criza grecească. Integrarea profundă probabil că se va face tot la nivelul ţărilor fondatoare, dar poate fără Italia, pe care o paşte o recesiune economică pe 20 de ani, conform ultimelor analize; în ceea ce priveşte ţările din Est, dominate de Polonia, acestea se vor transforma „într-o confortabilă zonă-tampon, care să le permită Germaniei şi Rusiei să facă business împreună, fără să se ameninţe una pe cealaltă”, scrie analistul economic Moise Guran.

Din 1815, nu a existat secol fără un război sistemic. „Vreţi să puneţi pariu că ăsta o să fie singurul secol care nu o să aibă un asemenea război? Eu accept pariul”, declara acum câteva luni George Friedman, fondatorul companiei de analize geopolitice Statfor. Este pace în Europa de aproximativ 70 de ani. Mai sunt doar 30 de ani şi am putea stabili un record. Cu toate acestea, ordinea geopolitică este vizibil în schimbare. Întreaga lume este într-o criză economică de dimensiuni mai mici sau mari; suntem supuşi unui stres economic suplimentar din cauza fenomenelor meteo extreme; NATO şi Rusia îşi aliniază din nou armamentul de-a lungul vechilor frontiere; Scoţia ameninţă să se rupă de Marea Britanie; în Orientul Mijlociu sunt angajate în luptă zeci de ţări, dar teroarea jihadistă domină până în Europa şi SUA; cel puţin cinci ţări, în frunte cu China, sunt gata să pornească un război pentru „un bolovan” din Marea Chinei de Sud; Coreea de Nord şi Iranul dezvoltă tehnologii nucleare; sunt zvonuri că împăratul Japoniei urmează să abdice; Turcia îşi reia un rol de jucător regional important; Rusia se transformă într-un surveillance state cu veleităţi imperiale. În asemenea circumstanţe, unii sunt însă convinşi că europenii sunt atât de uniţi, încât pot transforma Uniunea Europeană într-un suprastat în următorii ani. Măcar dacă ar fi aşa, am avea o certitudine. Dar nu este aşa. Rămânem prinşi în cercetare, în căutare, în discuţii, departe de promisiunea unui viitor politic cert. Iar când ne facem iluzii despre unitate şi pace în Europa, este bine să ne aducem aminte şi de realitatea istorică. Întrebat ce este Europa, Winston Churchill a răspuns: „Un morman de dărâmături, un osuar, un teren fertil pentru molime şi ură.”