„Au meritat să moară”, ar fi una dintre replicile cinice care sintetizează o anumită orientare pe reţelele de socializare. Cine este de vină pentru irosirea unor vieţi tinere, într-un club în care s-a concentrat o întreagă neputinţă naţională? Este o întrebare firească care stă suspendată pe buzele tuturor. Pe de o parte, oamenii s-au coagulat într-un spirit solidar, într-un gest impresionant. Pe de altă parte, opiniile s-au polarizat și radicalizat într-o atitudine oarecum de înţeles pe fondul frustrărilor, dar și al percepţiilor diferite cu privire la ceea ce s-a întâmplat.

În contextul mai larg al tragediei, conexiunile dintre Halloween, piesele interpretate și atmosfera specifică unor concerte de gen aproape că au venit de la sine. Astfel, acuzaţiile au curs din două direcţii diametral opuse, ambele tabere arătând că înţeleg mult prea puţin din complexitatea acestei drame.

Primele atacuri au venit din partea celor care nu par să fi fost prea sensibilizaţi de ceea ce s-a întâmplat. Au invocat mânia divină ca unică cauză pentru ceva ce nu ar fi fost deloc un accident. „Cea mai urâtă moarte: să arzi de viu slăvindu-l pe Satana …” este ideea promovată pe o platformă online. „Masacrul «Colectiv», cel mai mare sacrificiu satanic realizat în România”, susţine alt site, idee care a beneficiat de multe comentarii favorabile. Din păcate, nu sunt singurele observaţii de acest gen. Speculaţiile, conspiraţiile, ipotezele cu miză religioasă și-au făcut loc ușor în cursa identificării potenţialilor vinovaţi.

S-a conturat, astfel, o formă de nebuloasă spirituală („metafizică”, după cum se invoca într-un articol din presa scrisă) de care responsabili ar fi fost, în egală măsură, atât Diavolul, cât și Dumnezeu. Pare ciudată această asociere, însă, în opinia unora, Diavolul a fost prezent în rol de primadonă, adulat cu mult patos de cei aflaţi acolo. Lui Dumnezeu nu I-a mai rămas decât să răspundă provocării: „Moartea invocată de Halloween a venit, îngrozitoare, cu foc, fum și pucioasă, ca în Sodoma și Gomora”, spune un internaut. Cu alte cuvinte, Dumnezeu și Diavolul s-au confruntat la Colectiv, rezultatul fiind un adevărat măcel. În timp ce lacrimi sunt încă neșterse, această percepţie face furori pe paginile de socializare. În schimb, ceilalţi, îndureraţi și mai puţin preocupaţi de întrebări metafizice, au răspuns prin mesaje pline de frustrare, înclinând balanţa spre un Dumnezeu prezent în mijlocul tragediei, sub forma solidarităţii. „Dumnezeu nu se măsoară în plete şi muzica ascultată, se măsoară în actele unor oameni.” Ei au fost oamenii cu chip „demonic“ şi suflet dumnezeiesc, susţine o jurnalistă Adevărul. Este vorba de cei care și-au sacrificat vieţile pentru a-i salva pe alţii din flăcări. Aici nu mai este vorba de rock și demoni, ci despre respectul faţă de viaţă și de dragostea faţă de semeni.

O tragedie și două perspective antagonice. De ce? Fiindcă pentru unii Dumnezeu este selectiv și arbitrar. Singurii iubitori de muzică rock care meritau să fie pedepsiţi erau tocmai cei din clubul bucureștean. Acest gen de interpretare a unor tragedii este, de fapt, destul de comună. De regulă, este relativ simplu ca în spatele unei catastrofe să fie decriptată „mânia lui Dumnezeu”, mai ales atunci când nu este agreat stilul de viaţă al victimelor. Pe de altă parte, pentru alţii, Dumnezeu (sau Providenţa) este mai degrabă un principiu decât o forţă personalizată. De aici și ușurinţa cu care poate fi invocat Dumnezeu, în ciuda unor atitudini, evenimente sau comportamente cel puţin problematice. Și de o parte, și de cealaltă intervin vicii de logică sau de percepţie, care pot fi scuzabile în situaţii tensionate precum cele încă în derulare. Însă tipare de gândire de acest gen nu sunt conjuncturale, ci constituie deja norme care coordonează existenţa umană.

Nu este deloc greu de arătat cu degetul. Și mai ușoară este inculparea victimelor. Însă, dacă în spatele oricărui incendiu se poate ghici o răzbunare divină, atunci ce s-ar putea spune de situaţia din anul 1930, atunci când o bisericuţă din lemn din Costeşti, judeţul Argeş, a ars din temelii în  timpul unei slujbe din pragul Paștelui? „Au murit toţi, 116 copii, tot tineretul satului”, a relatat unul dintre supravieţuitori. Sau cum se poate explica o situaţie mult mai recentă, atunci când într-o biserică mai mulţi enoriași au fost trăzniţi tocmai când se aflau la rugăciune? Printre ei erau și copii. Lista unor situaţii similare este deschisă, fapt care nu face decât să arate complexitatea unor probleme de această natură. Viaţa nu poate fi percepută doar în culori de alb și negru. Nu trebuie redusă doar la Dumnezeu și Diavol. Intervine în ecuaţie și omul, cu deciziile lui, cu erorile, percepţiile și liberul său arbitru. Distrugerile şi pierderile de vieţi omeneşti nu pot avea întotdeauna o cauză clară şi mai ales nu pot fi atribuite exclusiv lui Dumnezeu. Nu este nimeni beneficiarul unei revelaţii divine, ca să pretindă că posedă cheia decriptării absolute a modului în care își pune Dumnezeu amprenta asupra unui eveniment tragic.

Iar dacă în aceste zile au fost invocaţi binele și răul, Dumnezeu și Diavolul, vinovaţii și inocenţii, poate că ar fi recomandată o scanare, fie și fugitivă, a unui episod relevant în contextul actual. Mulţi din jurul lui Christos erau interesaţi să cântărească doza de vinovăţie a unui număr de 18 inși asupra cărora căzuse un turn (este vorba de turnul Siloamului, prăbușit, se credea, din cauza păcatelor victimelor). Răspunsul christic nu a confirmat așteptările ascultătorilor, poate și pentru faptul că miza unor evenimente de acest gen depășește capacitatea umană de a înţelege. „Credeţi că au fost mai păcătoși decât toţi ceilalţi?“, a sunat întrebarea retorică a lui Iisus. În consecinţă, verdictele, oricât de bine argumentate ar fi, sunt doar exerciţii speculative.

Poate că tăcerea este mai recomandabilă, mai ales în momente în care tragediile sunt intense. Și, de ce nu, poate se impune un moment de reflecţie cu privire la rolul pe care îl jucăm fiecare în geneza oricărei drame umane. Pentru unii, Dumnezeu și Diavolul s-au sincronizat perfect la Colectiv. Pentru alţii, însă, drama evidenţiază disfuncţiile de sincronizare ale omului cu propriul Său Creator. „Te iubesc cu o iubire veșnică…”, sunt cuvinte ce răsună în prezent pe străzile și prin spitalele Bucureștiului. Îi aparţin lui Dumnezeu și nu se adresează (doar) sfinţilor.

 

 

DISTRIBUIE: