Hellisheidi, numele celei mai mari centrale geotermale din lume, care asigură energia capitalei Islandei, Reykjavik, a devenit recent sinonim cu cea mai inovatoare metodă de protecţie a mediului descoperită în ultimii ani. Centrala a găzduit un experiment revoluţionar, în timpul căruia dioxidul de carbon a fost transformat în piatră, în doar câteva luni.

O echipă de cercetători sponsorizaţi de o companie islandeză, Reykjavik Energy, a anunţat că a descoperit o metodă revoluţionară de a combate încălzirea globală ca urmare a proliferării gazelor cu efect de seră. Potrivit oamenilor de știinţă, soluţia ar fi amestecarea emisiilor de dioxid de carbon cu apă și injectarea amestecului la sute de metri adâncime în sol. De ce? Fiindcă atunci când echipa a injectat acest amestec în rocă bazaltică, amestecul s-a solidificat.

Pietrificarea poluării

Experimentul găzduit de centrala Hellisheidi i-a luat prin surprindere chiar și pe cercetătorii implicaţi, fiindcă nimeni nu se aștepta ca procesul de solidificare a amestecului de CO2 și apă să dureze atât de puţin. De fapt, în baza studiilor anterioare se anticipa că un astfel de proces ar putea dura sute sau chiar mii de ani, în mai toate tipurile de rocă în care acest amestec ar fi putut fi injectat. Însă experimentul a arătat că, în mod natural, atunci când roca bazaltică este expusă la dioxid de carbon și apă, o serie de reacţii chimice transformă carbonul într-un mineral albicios, de consistenţa cretei, în doar câteva luni. Circa 95% din carbonul injectat în bazaltul de sub Hellisheidi s-a solidificat în mai puţin de doi ani.

Ritmul acestui proces diminuează implicit și alt risc anticipat. Acela ca, în timp, emisiile să se infiltreze înapoi la suprafaţă sau chiar să explodeze. Exista de asemenea pericolul ca microbii subterani să descompună carbonatul în metan, însă acest lucru nu a fost observabil în timpul experimentului.

Ce înseamnă asta

„Asta înseamnă că putem pompa în adâncime cantităţi mari de dioxid de carbon și să îl stocăm prin metode foarte sigure, printr-un proces care durează foarte puţin timp”, a sintetizat hidrologul american Martin Stute, unul dintre coautorii studiului. În viitor, am putea folosi acest proces în multe centrale localizate în zone bogate în bazalt, a mai adăugat cercetătorul, menţionând totodată că „sunt multe astfel de locuri”. Practic, notează Phys.org, toate bazinele marine sunt alcătuite din această rocă poroasă, la fel cum sunt și circa 10% dintre rocile continentale.

Captarea și stocarea carbonului au îmbrăcat, de-a lungul ultimilor ani, mai multe forme, ce-i drept, niciuna la fel de spectaculoasă, prin eficienţa ei, ca aceea experimentată de islandezi. De zeci de ani, geochimistul Olaf Schuiling militează pentru utilizarea la scară largă a unei pietre minerale care se pare că are capacitatea de a absorbi dioxidul de carbon. O tonă de olivină, o piatră de culoare verzuie ce este, de fapt, un silicat natural de magneziu și fier, poate capta circa două treimi de tonă de dioxid de carbon, susţine Schuilling, argumentând că planeta poate găsi resurse naturale pentru a se vindeca de impactul poluării.

Criticii nu au întârziat însă să apară. Iar printre argumentele vehiculate de ei este și acela că stocarea dioxidului de carbon în olivină durează foarte mult. Primele rezultate, spun ei, ar începe să fie observabile după cel puţin 20 de ani, timp în care beneficiile s-ar amortiza oricum fiindcă obţinerea pietrei din cariere și apoi distribuirea ei, cu tonele, ar fi un factor poluant semnificativ.

Ultimele obstacole

Revenind însă la rezultatele uimitoare obţinute de islandezi, acestea i-ar putea încuraja și pe japonezi, care, în luna martie, au demarat cel mai amplu proiect naţional de captare și stocare submarină a carbonului, în mijlocul unor critici virulente.

Iniţiatorii proiectului au primit critici legate de costurile pe care acesta le implică. „În opinia noastră”, spunea Ben Caldecott, directorul programului de sustenabilitate financiară de la Smith School of Enterprise and the Environment, din cadrul Universităţii Oxford, „captarea și stocarea carbonului vor juca un rol insignifiant în combaterea emisiilor produse de centralele pe cărbune”. Utilizarea acestei tehnologii a dat rezultate prea lente pentru ritmul actual de emisii, susţine specialistul.

Altă critică adusă acestei metode a fost că „nu există nicio garanţie privind stabilitatea/siguranţa stocării dioxidului de carbon în Japonia, unde deja se manifestă multe cutremure și erupţii vulcanice”, în cuvintele lui Kimiko Hirata, cercetător în proiecte de alimentare cu cărbune pentru Kiko, un grup activist pentru mediu. Captarea și stocarea carbonului trebuie mai întâi monitorizate pe termen lung, a mai spus cercetătorul.

Să fie injectarea în bazalt un răspuns la problemele ridicate de critici? Foarte posibil. Însă la fel de plauzibil este că problemele ridicate de critici nu sunt adevăratele obstacole. „Tehnologia este gata”, spunea în urmă cu doi ani Howard Herzog, cercetător în chestiuni de CSC la MIT, citat de Nature. „Problema este că nu avem politici care să facă aceste proiecte economice”, a apreciat cercetătorul. O centrală de producţie care încorporează tehnologie CSC este, desigur, mai scumpă decât o fabrică, să spunem, clasică. Și este nevoie de o coordonare a voinţei politice și a responsabilităţii sociale a companiilor pentru ca implementarea unui astfel de sistem să nu fie percepută drept un sacrificiu economic din partea producătorului. Faţă de acum doi ani însă, azi ţări mari poluatoare mișcă lucruri. În SUA, de pildă, sunt alegeri. E momentul cel mai bun pentru ca publicul să își exprime interesul și să aducă protecţia mediului de la periferia posibilului în miezul agendelor politicienilor.

Foto: Annette Mortensen