Cei mai mulţi dintre noi nu am ajuns încă la Polul Nord. Și cei mai mulţi dintre noi probabil ni-l imaginăm ca pe un deșert îngheţat, un spaţiu marginal din punct de vedere cultural și politic și de negăsit pe lista grijilor europene. În realitate, spaţiul arctic este în topire, ceea ce înseamnă din ce în ce mai puţine impedimente pentru transport și din ce în ce mai mult spaţiu de explorat și exploatat. Nu este de mirare că acest deșert intră în centrul atenţiei lumii globalizate.

Sub semnele minunate ale anilor 1990, mai mulţi academicieni s-au lansat în teorii care susţineau că, la nivel global, graniţele dintre ţări vor deveni ceva de domeniul trecutului. Pe măsură ce acestea deveneau vizibil mai „poroase”, ei sugerau că rolul lor istoric – de obstacole în calea mișcării libere a oamenilor, a bunurilor și a ideilor – se va disipa, scrie cercetătorul Roger Norum, de la Universitatea din Leeds. Realitatea ultimilor ani, care include anexarea Crimeei de către Rusia și criza refugiaţilor, care a culminat cu retragerea Marii Britanii din UE tocmai din cauza eșecului Uniunii în a-și apăra graniţele, arată că rolul graniţelor internaţionale este poate chiar mai important ca înainte, acestea rămânând cel mai important punct în negocierile politice și comerciale de tot felul.

Efecte politice ale încălzirii climatice

Fâșia de gheaţă care acoperă Polul Nord este la un nivel minim istoric. Doar o singură dată în istoria măsurătorilor s-a înregistat un nivel de gheaţă mai mic decât în prezent, scrie The Guardian. Pe măsură ce se instalează iarna, stratul de gheaţă va crește, însă cercetătorii spun că cifrele din prezent reprezintă „noul normal” și confirmă un trend către veri arctice lipsite de gheaţă.

Astfel schimbările climatice au influenţat semnificativ percepţia asupra potenţialului economic al teritoriului. Până în prezent, spaţiul arctic nu a fost văzut ca o locaţie promiţătoare pentru explorarea resurselor sau pentru transport maritim. Percepţiile au început să se schimbe odată cu vremea. Conform Ministerului de Externe al Norvegiei, în 2007 suprafaţa acoperită de gheaţă era deja la jumătatea nivelului din anii 1950-1960. Un an mai târziu, Statele Unite au publicat un studiu care estima că regiunea ar conţine 13% din rezervele nedescoperite de petrol și 30% din rezervele nedescoperite de gaze naturale, din lume. Cu toate acestea, există și îndoieli cu privire la aceste estimări atât de pozitive. De asemenea, progresele tehnologice din ultimii ani au ajutat la schimbarea percepţiei, deși există încă limitări în acest domeniu.

Topirea gheţarilor a crescut și potenţialul de navigare a două rute care în trecut erau imposibil de parcurs. Pasajul de nord-vest are o lungime de circa 5.780 km trecând prin Oceanul Arctic, de-a lungul coastei nordice a Americii de Nord, prin căile navigabile ale Arhipelagului Arctic Canadian și legând astfel Oceanul Atlantic cu Oceanul Pacific. A devenit navigabil pentru prima dată în august 2007. Calea Maritimă de Nord, aşa cum a fost denumită de ruşi, reprezintă geografic traseul cel mai scurt dintre Europa şi Asia. Alternativele actuale date de Canalul Suez şi Canalul Panama cunosc o deteriorare accelerată a gradului de operaţionalizare şi de risc din cauza volumului de trafic în creștere. Navigarea în apele arctice necesită însă tehnologie înaltă, infrastructură şi coordonare pentru a contracara efectele mediului arctic asupra voiajelor intercontinentale. Aceasta se traduce în primul rând în utilizarea spărgătoarelor de gheaţă de ultimă generaţie, Rusia operând mai multe astfel de echipaje decât toată lumea la un loc.

Ţara nimănui

Arctica înseamnă practic tot ce se găsește, teritoriu și apă, la nord de Cercul Arctic. Arctica include Oceanul Arctic și porţiunile de nord extrem ale Groenlandei (parte a Danemarcei), Islandei, Norvegiei, Suediei, Finlandei, Rusiei, Statelor Unite ale Americii (statul Alaska) și Canadei. Dintre aceste ţări, SUA, Canada, Danemarca, Norvegia și Rusia au pășit în faţă să „reclame” Arctica. Teritoriul este sub „guvernarea” Consiliului Arctic, înfiinţat în 1996, din care fac parte ţările arctice împreună cu organizaţiile care reprezintă etniile locale. Interesele în regiune ale tuturor acestor actori diferă demult, organizaţiile locale încercând să conserve zona, în timp ce ţările arctice se întrec în obţinerea celui mai bun teritoriu pentru exploatare.

Sub Convenţia Naţiunilor Unite privind Transportul de Mărfuri pe Mare, un stat are la dispoziţie un termen de 10 ani pentru a cere suveranitatea asupra unei mări teritoriale de 200 de mile marine din zona de mare adiacentă ţărmului său. Cu toate acestea, chiar rolul aceste convenţii stă sub semnul întrebării, atâta timp cât guvernul american nu l-a ratificat nici până acum. În momentul de faţă, Rusia pare a fi cea care împinge și dorește să grăbească discuţiile pentru trasarea graniţelor, ministrul rus al resurselor naturale anunţând că dorește să aibă discuţii bilaterale cu Danemarca. Cele două ţări se suprapun pe aproximativ 550.000 km din Creasta Lomonosov. ONU trebuie să evalueze bazele știinţifice ale cererilor formulate de fiecare ţară în parte, iar dacă, la final, mai există teritorii care se suprapun, negocierea graniţelor este lăsată la latitudinea ţărilor în discuţie. Din partea Danemarcei, nu există nicio intenţie de a deschide discuţii bilaterale cu Rusia, ci se dorește urmărirea procedurilor ONU, despre care experţii avertizează că ar putea dura și 20 de ani. De asemenea, Canada este așteptată să înainteze o cerere în 2018, aceasta urmând să dispute un teritoriu care se suprapune cu Rusia și cu Danemarca.

Un număr de alte ţări, nonarctice, inclusiv China, Japonia și India, și-au arătat interesul în zonă, toate trei devenind „observatori” în Consiliul Arctic. China a pus bazele unei staţii de cercetare în zonă încă din 2003 și cheltuie mai mulţi bani în acest domeniu chiar decât SUA. În august 2012, un spărgător de gheaţă chinez a traversat cu brio pasajul de nord-vest, iar un al doilea spărgător este în construcţie. Mai multe companii chinezești comerciale și-au făcut cunoscute planurile ambiţioase de a folosi această rută între Asia și Europa, iar un consorţiu chinez a propus încă din 2013 deschiderea unei mine în Groelanda, proiect încă neaprobat. Recent, tensiunile în zonă au crescut. Expediţii de cercetare, dar și exerciţii militare din ce în ce mai frecvente testează limitele interesului fiecărei ţări arctice. Până când toate statele membre ale consiliului nu vor ajunge la o înţelegere strategică asupra împărţirii teritoriului, aceste jocuri vor continua.