Deziluzie. Dezamăgire. Șoc. Teamă. Neîncredere. Știam că Germania poate provoca astfel de sentimente negative, dar credeam că aceasta este deja doar istorie. Acum, ne întrebăm cum este cu adevărat Germania și ce spune eșecul etic al unei companii-etalon germane despre posibilitatea de a trăi o viaţă de succes și morală.

„Grupul Volkswagen sprijină activităţile economice sustenabile și practicile de business corecte. Pe lângă indicatorii economici, percepţia publicului este un indicator decisiv pentru succesul companiei noastre. Pe scurt, reputaţia Volkswagen este bunul nostru cel mai de preţ. Este cel care trebuie protejat și dezvoltat. (…) Doar cei care conduc și acţionează după principii clare pot crea valori sustenabile. De aceea facem o declaraţie clară pe subiectul corupţiei: Grupul Volkswagen face numai afaceri curate. Clienţii noștri au încredere că acţionăm legal, corect și respectăm legea – întotdeauna și oriunde în lume. (…) De dragul clarităţii, corupţia nu este niciodată tolerată ca „ceva necesar pentru realizarea unor lucruri”. Corupţia nu este un delict trivial – din contră, este un delict serios. (…) Este posibil ca cineva să își susţină integritatea și să refuze să se implice în corupţie, oriunde în lume”, stă scris în Ghidul Anticorupţie al Grupului Volkswagen.

Dezamăgirea Volkswagen

Între timp, Volkswagen a instalat pe 11 milioane de automobile Volkswagen și Audi diesel, vândute în toată lumea, un software care să înșele testele de control al emisiilor. Software-ul detecta atunci când mașinile erau supuse testelor și activa un mecanism de control al emisiilor datorită căruia motorul era declarat ecologic „curat”. În condiţii normale de condus, mecanismul era oprit, astfel că, în realitate, mașinile emiteau un nivel de până la 40 de ori mai mare de oxizi de azot decât nivelul maxim impus de Agenţia pentru Protecţia Mediului din SUA.

Acum, compania trebuie să retragă mașinile afectate din toată lumea și să plătească daune de miliarde de dolari. Dar problema cea mai gravă constă în repararea încrederii și a relaţiilor cu clienţi care au aflat din gura „lupului” că au fost înșelaţi, fără nicio urmă de dubiu. Faima fiabilităţii ingineriei germane a dus compania pe culmi extraordinare. VW a întrecut Toyota și a devenit cel mai mare producător de mașini din lume. VW are 271.000 de angajaţi în Germania, iar Saxonia Inferioară deţine 20% din companie. Profitul înregistrat din vânzarea de automobile și piese de schimb face din VW cea mai de succes poveste de export a Germaniei, una care în 2014 a vândut de mai bine de 200 de miliarde de euro, adică aproape o cincime din totalul exporturilor germane, conform Reuters.

Complexitatea fraudei are implicaţii care urcă scara corporatistă până în top. „Ne-am dat seama cât de răspândit era software-ul pe linia de producţie. Trebuie să fi fost testat și updatat. Aceste acţiuni rele ale unei corporaţii masive sunt serioase și afectează sănătatea oamenilor. Nu există niciun semn de întrebare că toţi cei implicaţi știau că nu este etic”, crede Shannon Vallor, care conduce departamentul de filozofie al Universităţii Santa Clara din California, SUA.

Etica muncii nemţești, dincolo de Volkswagen

Acest scandal nu este nici măcar singurul care pune sub semnul întrebării renumita corectitudine nemţească. Simultan cu scandalul VW, s-au deschis anchete care au scos la lumină faptul că Germania a mituit cu bani, dar și arme Arabia Saudită, pentru a asigura votul care avea să îi ofere ocazia de organizare a Cupei Mondiale de Fotbal în 2006, considerată un punct de cotitură în istoria ţării. Apoi, Deutsche Bank, cea mai mare bancă a Germaniei, este anchetată de către Departamentul de Justiţie din SUA pentru că filiala din Rusia ar fi ajutat mai mulţi apropiaţi ai președintelui Putin să spele bani prin tranzacţii „în oglindă”, care nu sunt de fapt ilegale. „Mai exact, clienţii folosesc banii disponibili într-o piaţă şi, concomitent, vând în alta acelaşi tip de instrumente financiare. Tranzacţiile „în oglindă” pot fi utilizate şi pentru a scoate bani din ţară fără a mai fi nevoie de convertirea rublelor în altă monedă, de trimiterea banilor în străinătate şi apoi de cumpărarea de noi bunuri”, explică Adevărul.

Der Spiegel scrie că vara anului 2006, adică vara Cupei Mondiale, a marcat momentul în care lumea a început să fie inspirată de „modelul german” de a face lucrurile. Ţara care a adus lumii Holocaustul a organizat un turneu de fotbal perfect și a arătat lumii o latură caldă și cosmopolită, cimentând imaginea unei ţări prietenoase, cu care oamenii se pot identifica. Se pare că, în Germania, oamenii descriu vara din 2006 ca pe o „vară de poveste”. „Succesul și decenţa nu mai erau termeni incompatibili. Exista senzaţia că în curând Germania va fi declarată sfântă”. Acum aflăm însă prin ce metode s-a obţinut acel succes. Scandal după scandal afectează imaginea unei ţări ajunse pe culmile succesului prin metode corecte. Unii ar putea trage deja concluzia că modelul german de a face lucrurile este de fapt modelul normal de a face lucrurile, în care succesul se obţine prin corupţie, nu decenţă. Dar cât de mult adevăr sau cât de multă dezamăgire există de fapt în spatele acestei concluzii?

 Adevărata Germanie să se arate

Ce arată cazul VW? Este vorba despre o companie coruptă? Este vorba despre o industrie coruptă? Este vorba despre o ţară curată în aparenţă și coruptă în realitate? Pentru un răspuns care să ne îndepărteze cât mai mult de sentimente și pasiuni, studiile pot fi un reper obiectiv. Conform unui Eurobarometru al Corupţiei, realizat în 2013 de Comisia Europeană, o majoritate impresionantă de 92% dintre respondenţii germani au spus că nu s-au simţit afectaţi în viaţa de zi cu zi de corupţie (media europeană este de 70%). Mai departe, mai puţin de 1% au spus că li s-a cerut să plătească mită în ultimele 12 luni (media europeană este de 4%) și doar 9% au spus că știu personal pe cineva care a luat mită (media europeană este de 12%). Acestea sunt cifrele popularizate de cei care vor să scoată în evidenţă practicile corecte ale Germaniei.

Alţii evidenţiază alte numere din același raport, indicând cu îngrijorare către o pantă descendentă spre practici neloiale și corupte. Astfel, 59% dintre germani cred că corupţia este un fenomen răspândit la ei în ţară (media europeană este de 76%). În plus, 50% spun că mita și abuzul de putere în scopuri personale sunt probleme răspândite în companiile private, iar în ceea ce privește participarea companiilor la licitaţii publice, 20% dintre cei care s-au implicat în ultimii trei ani spun că nu au putut câștiga din cauza corupţiei (media europeană este de 32%). Printre cele mai negative practici în acest domeniu este modificarea anumitor cerinţe pentru a se potrivi profilului unei anumite companii, problemă amintită de 48% dintre respondenţi (media europeană este de 57%).

Deci, este Germania coruptă sau nu? Este mai puţin coruptă decât media europeană (și mai coruptă decât Danemarca, Suedia sau Marea Britanie), dar, cu 48% dintre licitaţii fiind bănuite ca prearanjate, cu greu se poate susţine o imagine caracterizată de practici corecte de business. Roberto Martínez B. Kukutschka, un cercetător de la European Research Centre for Anti-Corruption and State-Building (ERCAS) din Berlin, care a realizat o cercetare în domeniul licitaţiilor publice din Germania, așază ţara mai degrabă lângă Turcia decât lângă ţările nordice și spune că marea problemă este lipsa transparenţei, cauzată de practici antice de colectare a datelor, de un cadru legal extrem de complex și de platforme electronice subutilizate.

„Când m-am mutat în America și oamenii m-au întrebat cum e de fapt în Germania, a trebuit să explic că există două Germaniii. Este Germania bună, cea care primește refugiaţi, care susţine sancţiunile europene și consensul în privinţa Rusiei și care în general încearcă să fie responsabilă și să se ridice la nivelul vinei și responsabilităţii istoriei pe care o poartă. Și apoi este Germania rea, care se comportă rău cu Grecia, care impune reguli foarte dure pentru a obţine lucruri. Și, desigur, cred că asta intră în categoria Germaniei rele”, explică Constanze Stelzenmueller, de la Brookings Institution, despre scandalul VW.

Din nefericire, Volkswagen nu este singurul caz al unei companii-gigant din Germania care s-a implicat în practici de înșelăciune, fraudă și corupţie. Un alt studiu realizat de ERCAS arată că multinaţionalele care vor să ajungă în pieţele unor ţări recunoscute pentru corupţie își ajustează tacticile de penetrare a pieţelor la regulile locale, adaptându-se la practici corupte. Un exemplu relevant, prezentat și în studiu, este scandalul Siemens.

 Un șoc cât o ţară întreagă

Din 2002 până în 2006, Reinhard Siekaczek a lucrat la Siemens ca „plătitor de șpăgi”. În perioada respectivă a fost stăpân peste un buget anual de 40-50 de milioane de dolari, „investiţi”de Siemens pentru plata oficialilor corupţi din toată lumea. Banii erau cruciali pentru „menţinerea competivităţii companiei” și, în consecinţă, pentru menţinerea a mii de locuri de muncă, spune Siekaczek. Cazul este notabil atât pentru sumele enorme de bani cheltuite pe șpăgi, cât și pentru zelul organizaţional cu care compania s-a implicat în practici corupte pentru asigurarea unor contracte. Asemenea practici au lăsat în urmă competitori furioși atât la nivel local, cât și internaţional.

Procurorii au arătat că practicile Siemens erau bine puse la punct încă înainte de venirea lui Siekaczek. Al Doilea Război Mondial a lăsat compania în bucăţi, cu fabrici bombardate și patente confiscate, motiv pentru care Siemens s-a orientat spre pieţe din ţările lumii a treia, iar mita a devenit o tehnică de vânzări eficientă. „Mita era modelul de business la Siemens. Corupţia era instituţionalizată”, au spus procurorii. De fapt, până în 1999, companiile din Germania puteau să își deducă șpăgile pe care le plăteau străinilor din taxe, ca pe o cheltuială înregistrată pe firmă (SUA a scos în afara legii asemenea practici în 1977). La Siemens, șpăgile erau numite „NA”, o prescurtare de la „cheltuieli utile”, și erau acordate oriunde era nevoie, în ţări precum Nigeria, dar și în altele precum Norvegia, au arătat documentele.

Ulterior, după ce practica a fost scoasă în afara legii, compania a apelat la Siekaczek, un om respectat în interior tocmai pentru onestitatea din viaţa personală și loialitatea faţă de companie. Deși a ezitat iniţial, Siekaczek a motivat alegerea cu nevoia economică. Fără șpăgi, Siemens ar pierde contracte și oamenii și-ar pierde locurile de muncă. „Cu toţii știam că nu e legal ce facem”, a declarat el. Siekaczek nu este genul tipic de răufăcător, cu mașini de lux în curte, cu vile în străinătate și costume Armani. Procurorii din Germania nu au găsit nicio dovadă că s-ar fi îmbogăţit din schemele pe care le-a făcut.

Și erau, într-adevăr, scheme bine puse la punct. A fost nevoie ca procurori din SUA, Italia, Liechtenstein, Elveţia și alte ţări să colaboreze cu cei din Germania într-o vânătoare internaţională după probe și liste cu persoane implicate în diverse ţări. Pe 15 noiembrie 2006, când poliţia bătea la ușa lui Siekaczek, alţi 200 de poliţiști erau în acţiune numai în Germania, pentru a pune capăt acestei fraude. Care au fost urmările? Siekaczek nu a avut nicio reţinere în a colabora deplin cu autorităţile și a descrie un sistem de șpăgi care se întinde pe tot globul. Pentru tot ce a făcut, Siekaczek a primit doi ani de închisoare cu suspendare și o amendă de 108.000 euro. Alţi câţiva manageri seniori au fost arestaţi. Klaus Kleinfeld, CEO-ul companiei, și-a dat demisia abia în aprilie 2007, negând orice acuzaţii, iar acum este directorul Alcoa, o companie americană care este și cea mai mare producătoare de aluminiu din lume.

La doi ani de la întreaga poveste, Siekaczek nu era convins că scandalul Siemens a avut vreun impact asupra luptei împotriva corupţiei și susţine că aceasta este în continuare extrem de răspândită. „Oamenii vor spune despre Siemens doar că a avut ghinion și a încălcat cea de-a 11-a poruncă: Să nu fii prins!”, spune el. Scandalurile VW, FIFA, Deutsche Bank nu fac decât să îi dea dreptate.

 „Sindromul Batșeba”

„Este mai ușor pentru comportamentul corupt să se răspândească decât pentru integritate”, spune Alina Mungiu-Pippidi, politolog român, președintele Societăţii Academice din România (SAR) și director al ERCAS. „Controlul corupţiei este un echilibru construit la nivel naţional, un sistem construit pe o perioadă lungă de timp pentru a constrânge oamenii să nu trișeze la competiţii și să nu fure din resursele publice. Asta nu s-a tradus bine în era globalizării, pentru că aceste bariere sunt naţionale, așa că s-a deschis o întreagă lume de oportunităţi”, explică ea. Este scuza folosită de Siemens și de multe alte companii. Intrarea pe pieţe noi, corupte, care controlează accesul companiilor, justifică folosirea corupţiei ca singură metodă de penetrare. Mungiu-Pippidi, care este și editorul unui raport anual anticorupţie fondat de Comisia Europeană, evocă însă alt motiv pentru pentru problemele Germaniei: satisfacţia de sine.

Multă lume este familiară cu povestea lui David și a Batșebei, din Vechiul Testament. Povestea descrie un lider cu un trecut umil, cu o accedere rapidă și dramatică la putere, o personalitate carismatică cu o viziune strategică de leadership și cu un caracter moral de admirat. Pe vremea aceea, David avea tot ce își putea dori un om, putere, influenţă, bogăţie, servitori, armată, conducerea unei ţări prospere. Era rege. Dar, în ciuda calităţii vieţii sale și a caracterului moral, David s-a lăsat prins într-o spirală de decizii neetice cu consecinţe dramatice. Aceste decizii au inclus adulter, decepţie, coruperea celor din jur, crimă, pierderea multor vieţi nevinovate. Regele David aproape s-a autodistrus pentru că nu a putut să își controleze dorinţa de a avea ceva ce nu i se cuvenea, pe Batșeba. În Journal Of Business Ethics, profesorii Dean Ludwig și Clinton Longenecker se folosesc de această poveste pentru a scoate în evidenţă greșelile care îi fac pe lideri să apuce pe o cale coruptă. Una dintre acestea este și cea pe care Mungiu-Pippidi o impută în dreptul Germaniei: satisfacţia de sine.

Povestea lui David și a Batșebei începe cu faptul că David nu era unde trebuia să fie și nu făcea ce trebuia să facă, notează profesorii. „Recentele sale reușite în bătălii l-au lăsat pe David mulţumit de sine, mulţumit că strategia sa nu mai avea nevoie de revizie și că subordonaţii săi erau capabili să o execute singuri. Așa că, în loc să își conducă trupele în bătălie cum trebuia să facă ca rege, el a rămas acasă. (…) Eșecul lui David nu este că a delegat o sarcină, ci că a delegat și pe urmă a ignorat ce se întâmplă. (…) În plus, David nu a delegat dintr-o necesitate, ci dintr-o indulgenţă pentru sine”, explică ei.

Mungiu-Pippidi insistă că Germania trebuie să scape de acest sentiment de automulţumire. „Aceasta este o ţară în care mame tinere strigă la străini dacă trec strada pe roșu, chiar dacă nu trec mașini, pentru că le dau un exemplu prost copiilor lor, dar nu doar integritatea pe stradă are nevoie de monitorizare permanentă, altfel practicile bune dispar. Practicile corupte ale companiilor germane de top se întâmplă de ani de zile din cauza unei lipse de transparenţă și a dezinteresului public. Tinerii germani trebuie să acţioneze rapid dacă nu vor să descopere că integritatea afacerilor germane este un mit de pe vremea bunicilor lor”, avertizează ea.

 Litera legii și morala intrinsecă

Cazul VW ilustrează același tipar de gândire al satisfacţiei de sine și arată că etica este definită ca rămânerea în cadrul unor reguli impuse din afară. Agenţii precum Asociaţia pentru Protecţia Mediului impun reguli, iar profesioniștii își fac treaba așa cum le place, cât timp nu încalcă acele reguli. Atitudinea este cea a „hoţului neprins, negustor cinstit” și oferă satisfacţia bifării unui lucru de pe o listă impusă. „Mi-am trăit viaţa într-o societate fără lege. Și a fost o existenţă teribilă. Dar o societate unde legea este singurul standard pentru comportamentul etic este la fel de rea”, avertizează dizidentul rus Aleksandr Soljeniţîn.

Ideea că nu se poate fără mită și înșelăciune este extrem de dăunătoare. Pe lângă faptul că distruge economia locală prin falimentarea competitorilor locali, este o boală contagioasă care poate corupe un sistem global, cu efecte drastice asupra economiei globale. Banca Mondială și Forumul Economic Mondial estimau în 2012 că această practică costă mai mult de 5% din PIB-ul global anual, cu mai mult de 1 trilion de dolari plătiţi anual în mite, scrie The Guardian. Corupţia adaugă un procent de 10% la costul total de a face afaceri la nivel global, sugerează aceleași surse, și un cost de 25% la obţinerea contractelor în ţările în curs de dezvoltare. Pe scurt, corupţia întârzie dezvoltarea ţărilor din lumea a treia și pune piedici democraţiilor care se bazează pe o guvernare corectă și pe lege.

 Corupţia produsă de nebunia competiţiei

Desigur, la corupţie nu se recurge doar în numele unei companii, din „raţiuni economice”, ci și în nume personal, după ideea comună conform căreia băieţii buni termină pe ultimul loc. „Puţini oameni pornesc cu dorinţa de a fi corupţi, dar nimeni nu vrea să piardă”, amintește autorul John Maxwell, în cartea sa There`s no such thing as business ethics. Din fericire, studiile au arătat că în bogăţie, ca în toate celelalte lucruri din viaţă, fericirea vine odată cu echilibrul. „Fericirea creşte pe masură ce veniturile urcă până la 75.000 dolari”, a spus Angus Deaton, economistul de la Universitatea Princeton care a elaborat un studiul împreună cu psihologul premiat cu Nobel, Daniel Kahneman. După acest prag încep mai degrabă să se adune efectele negative. În China s-a observat că, din pătura celor foarte bogaţi, cu averi de peste 14 milioane de euro, 17% se sinucid, 15% sunt omorâţi, 14% sunt condamnaţi la moarte și 7% mor în accidente.

În 1923, un grup de bărbaţi s-a întâlnit la Edgewater Beach Hotel din Chicago, SUA. La vremea aceea, erau printre cei mai bogaţi și mai puternici oameni din lume. Împreună, controlau mai mulţi bani decât avea Trezoreria Americii. Erau titani ai industriei și genii politice. Maxwell face o listă cu numele lor și cu felul cum au sfârșit:

  • Charles Schwab – președintele celei mai mari companii producătoare de oţel – a murit falit.
  • Arthur Cutten – cel mai mare speculant din industria grâului – a murit falit.
  • Richard Witney – președinte al New York Stock Exchange – a murit după eliberarea din închisoarea Sing Sing.
  • Albert Fall – membru al cabinetului președintelui SUA – graţiat din închisoare pentru a putea muri acasă.
  • Jess Livermore – cel mai tare lup de pe Wall Street – s-a sinucis.
  • Leon Fraser – președinte al Bank of International Settelments – s-a sinucis.
  • Ivar Kreuger – deţinătorul celui mai mare monopol din lume – s-a sinucis.

Jim Collins, autorul cărţilor Build to Last și Good to Great, a realizat cercetări extinse cu privire la factorii care asigură succesul companiilor. Când a fost întrebat ce indică cercetările sale despre importanţa eticii la acest capitol, Collins a răspuns: „Cercetările noastre indică spre un singur element esenţial în orice companie de succes. Cei care sunt cei mai buni au construit un set de valori fundamentale și le-au respectat în viaţa de zi cu zi.” Dar asta presupune urmarea unui singur set de reguli etice, atât acasă, cât și la serviciu, pe stradă, în familie, între străini corupţi. „Nu există etică în afaceri. Există doar etică”, spune Maxwell.

Regula succesului prin etică este stabilită de foarte mult timp. Cel mai înţelept om din lume a spus: „Cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până în miezul zilei. Calea celor răi este ca întunericul gros: ei nu văd de ce se vor poticni” ( Proverbe 4: 18,19). Dacă David ar fi avut puţin din înţelepciunea pe care avea să o aibă fiul său, astăzi „sindromul Batșeba”, pe care îl revedem aplicat în aproape fiecare știre despre delictele „gulerelor albe”, nu ar mai avea o bază biblică.