Uneori, problema oamenilor fără adăpost se poate rezolva într-o sală de banchet din Las Vegas. Așa s-a întâmplat în statul american Utah, care anul acesta a ajuns să aibă o rată a persoanelor fără adăpost de zero funcţional, după ce, în urmă cu doar un deceniu, avea aproape 2.000 de cetăţeni evacuaţi „cronic”.

Washington Post relatează că numărul persoanelor fără adăpost încadrate la categoria „cronic” (adică de cel puţin un an pe drumuri sau de cel puţin 4 ori rămase fără adăpost în ultimii 3 ani) a început să crească la începutul anilor 1970. Odată cu el, au crescut și costurile. Universitatea din Pennsylvania calcula costul anual aferent unei persoane fără adăpost, suferindă de o boală mintală, la nu mai puţin de 40.500 de dolari. Cifre valabile pentru New York City. De ce? Pentru că oamenii străzii ajung mai des în închisoare, sunt spitalizaţi mai des, apelează mai des la adăposturi sociale.

În medie, statul Utah cheltuia în jur de 20.000 de dolari anual pentru fiecare persoană fără adăpost. Asta până ca cercetătorul în știinţe sociale Samuel Tsemberis să vină cu o idee pe cât de inovatoare pe atât de contraintuitivă. Bazându-se pe studii întreprinse în Districtul New York și în New York City, în 2003, Tsemberis a prezentat în cadrul unui banchet al oficialităţilor un plan potrivit căruia soluţia cea mai eficientă din punctul de vedere al costurilor pentru diminuarea numărului de persoane fără adăpost este, simplu, oferirea de adăposturi.

Cercetătorul a demonstrat, cu cifre, că investiţia pe care statul ar face-o în oferirea de case persoanelor fără adăpost ar fi mai mică decât ceea ce plătea la acel moment pentru serviciile sociale oferite. Și a argumentat că rata de eșec a proiectului (eșecul de readaptare la locuirea în casă a persoanelor fără adăpost) va fi minimă.

Nu s-a înșelat. Din fericire, prezent la banchet era și omul de afaceri Lloyd Pendleton, recent numit în fruntea Grupului Operativ privind Locuinţele din Utah. El a fost convins de ideea prezentată de Tsemberis și a trecut la aplicarea ei. Așa s-a scris istoria unuia dintre cele mai radicale programe naţionale de eradicare a fenomenului homelessness.

Tsemberis avusese dreptate. După prima etapă de implementare, niciunul dintre oamenii care primiseră o casă nu s-a reîntors pe străzi. În 2005, Utah înregistra 1.932 de oameni fără adăpost încadraţi la „cronic”. În 2014, numărul scăzuse deja cu 72 de procente, ajungând la 539. Astăzi, directorul departamentului de stat Dezvoltare Locativă și Comunitară, Gordon Walker, spune că statul „se apropie de o statistică de zero funcţional”.

Utah a reușit această performanţă fără să aplice teoreme complicate sau modele statistice sofisticate – subliniază jurnaliștii de la Washington Post. Însă, necesară pentru acest proiect, a fost suspendarea a ceea ce, până atunci, fusese considerată înţelepciune convenţională.

DISTRIBUIE: