Ateismul nu este o invenţie modernă, o producţie de tip iluminist, așa cum se afirmă de obicei. De fapt, ar putea origina chiar în lumea antică, susţine un profesor de la Cambridge într-o nouă carte a sa. Abordarea pune sub semnul întrebării ipoteza conform căreia omenirea a fost predispusă să creadă în zei.

Omul i-a creat pe zei fiindcă a avut nevoie de ei? De regulă, istoricii, aproape într-un singur glas, afirmă că fiinţa umană a avut o tendinţă înnăscută, naturală, de a crede în existenţa unei lumi supranaturale. Adică ateismul era o necunoscută în timpurile vechi.

În Battling the Gods, Tim Whitmarsh, profesor de cultură greacă la Universitatea Cambridge, evidenţiază printr-o serie de exemple că ateismul a existat în Grecia antică, în ciuda politeismului specific. Profesorul consideră că tendinţa de a percepe religia ca fiind „inserată” în fiinţa umană este profund greșită.

Greșeală la ambele capete

„Încerc să destabilizez această idee, care pare că a câștigat teren de-a lungul timpul, că există ceva fundamental în omenire cu privire la credinţa religioasă”, îl citează The Guardian. În cartea sa, Whitmarsh contestă că ateismul ar fi „o invenţie modernă” și un mod de gândire care ar fi de neconceput fără apariţia unui stat laic și a știinţei, ambele apreciate ca rivale ale fenomenului religios.

Acesta este un mit, susţine profesorul, care este „hrănit de ambele tabere ale dezbaterii”. Partizanii noului ateism mizează pe faptul că scepticismul este un rezultat al progresului înregistrat de știinţă. Pe de altă parte, susţinătorii valorilor religioase îl percep ca pe simptomul unei decadenţe a Occidentului prăbușit sub loviturile capitalismului. Însă „ambele părţi sunt vinovate de vanitate modernistă. Neîncrederea în forţele supranaturale este la fel de veche precum dealurile. Numai prin ignoranţă profundă poate cineva să creadă că doar începând cu secolul al XVIII-lea au apărut primii oameni care au îndrăznit să se lupte cu zeii”.

Contestarea divinităţii are viaţă lungă

„Mai degrabă decât a face raţionamente bazate pe argumente știinţifice, formele timpurii de ateism au fost asociate obiecţiilor universale cu privire la natura paradoxală a religiei, care cere să accepţi lucruri ce nu fac parte în mod intuitiv din lumea ta. Faptul că acest lucru s-a întâmplat cu mii de ani în urmă sugerează că formele de neîncredere pot exista în toate culturile, și, probabil, au fost dintotdeauna”, afirmă profesorul.

Whitmarsh îl nominalizează pe Carneades, șeful Academiei platoniciene din secolul al II-lea î.Hr., care a susţinut că „credinţa în zei este ilogică”, dar nu îi uită nici pe epicurieni, cărora li s-a atribuit adesea numele de atheoi. Un argument greu pe care profesorul îl aduce în discuţie constă în diversitatea societăţilor politeiste antice din Grecia, care ar evidenţia tocmai inexistenţa unei ortodoxii religioase care să stabilească modul în care oamenii ar trebui să își practice credinţa sau cum să trăiască. De aici poate deriva ideea că ateismul a fost, de obicei, tolerat. Au fost și situaţii de excepţie, precum cazul lui Socrate, care a fost executat în Atena fiindcă „a ignorat zeii orașului”.

Îndoiala, marca ateismului?

Orice dilemă sau îndoială înseamnă o formă de ateism? Este greu de spus. În cazul unui răspuns afirmativ, atunci chiar și Biblia ar abunda de ateism. Unele personaje biblice aveau îndoieli pe care nu au ezitat să le exprime. Unii dintre ele chiar au „demolat” ceea ce se pretindea a fi ortodoxia timpului lor. Cartea Iov sau Eclesiastul par să fie inundate de scepticism. Întrebările și dilemele se revarsă în valuri. Alte personaje biblice par că se „ceartă” tot timpul cu ordinea existentă. Însă contestarea status-quoului nu trebuie privită neapărat ca o formă de ateism. Faptul că profeţii biblici au avut exprimări antisistem nu înseamnă că au devenit și antireligioși.

În schimb, apariţia ateismului în Grecia antică a fost inevitabilă. Însăși mitologia greacă, în care fiecare zeu nu era decât proiecţia unei patimi omenești, predispune la conflict cu zeii și la răsturnarea lor. Totuși a spune că înfruntarea zeilor și căutarea unor alte cauze ale genezei lumii ar fi o dovadă a ateismului poate duce la o concluzie forţată. De pildă Socrate, care este simbolul înţelepciunii grecești, a pus la îndoială existenţa zeilor din motive raţionale și logice și nu fiindcă ar fi fost ateu. Negarea zeilor nu s-a făcut neapărat în favoarea ateismului, ci în favoarea adevărului și a dreptăţii. De altfel, preocupările lui Socrate erau etic şi nu ştiinţifice. În apărarea sa spune că n-are nimic de-a face cu speculaţiile despre natură.

Este mai mult decât evident că primii creștini au acţionat subversiv asupra ordinii religioase existente. Se poate spune însă că au presărat germenii ateismului? „Singurul mod de a fi ateu este prin creștinism”, este convins filosoful sârb Žižek. Trecând peste nota forţată a observaţiei sale, totuși nici nu se poate nega elementul veridic pe care îl ascunde. Ateismul, în varianta sa modernă, s-a născut, totuși, în cultura creștină. Cu alte cuvinte, au existat premisele unei dezvoltări în această direcţie. Iluminismul nu a putut prinde rădăcini decât pe sol creștin. În această privinţă este riscant să fie totul descifrat într-o cheie negativă. Iluminismul nu a stat doar la originea ateismului, ci și a desprinderii religiei de stat. Sunt nuanţe care necesită să fie introduse în discuţie pentru a permite conturarea unei imagini de ansamblu cât mai aproape de realitate.

De aceea este dificil de tras concluzii definitive cu privire la modalitatea de manifestare a ateismului cu secole sau milenii în urmă. Și Whitmarsh recunoaște că ateismul a fost marginal, fiind destul de limitat, dar aceasta nu înseamnă că nu a existat. „Cele mai multe culturi din istoria omenirii au avut o formă de credinţă supranaturală, de un fel sau altul. Ar fi greu de negat că aceasta a fost norma. Dar aceasta nu înseamnă că toate persoanele din fiecare cultură au subscris la aceasta”, a conchis profesorul britanic.

DISTRIBUIE: