Profilul religios al Europei a trecut în ultimele decenii prin schimbări monumentale. Însă refrenul: „Ne secularizăm de la o zi la alta!” nu reușește să reprezinte realist evoluţia varietăţii modelelor de religiozitate din ţările europene. Europa nu este un monolit, iar asta face ca destinul religiei pe continent să fie de fapt o pluralitate de scenarii paralele, poate chiar opuse.

Nimic din exteriorul în stil romanic al vechii biserici din orășelul spaniol Llanera nu îi trădează interiorul. Însă, odată ce ai pășit în incinta lăcașului vechi de 100 de ani, ești marcat de efectul psihedelic al curcubeielor geometrice vopsite peste frescele originale. „Biserica era în ruină când am început noi proiectul”, mărturisea pentru The Guardian Ernesto Fernandez Rei, șeful asociaţiei de skating care a preluat clădirea bisericii și a transformat-o într-un parc sportiv. Familia lui cumpărase structura și plănuia să instaleze acolo un centru de business. Însă în 2008, după ce a lovit criza, s-a renunţat la idee, iar Ernesto s-a oferit să se ocupe de spaţiu într-un mod original. Iniţiativa lui a fost primită cu deschidere, mai ales că în oraș ploua circa 200 de zile pe an. Așa se face că băncile au fost înlocuite cu rampe, iar rugăciunile și imnurile, cu ovaţii pentru flip-uri și grind-uri sau cu alte trick-uri de skater. La începutul lunii iunie, Ernesto Rei, „Jernesto”, cum îi spuneau prietenii, a murit din pricina unei insuficienţe cardiace, însă asociaţia fondată de el, Church Brigade, îi duce mai departe proiectul și, odată cu el, fără să-și fi propus, perpetuează un simbol al secularizării europene. În ce măsură este însă adecvat la realitate acest simbol?

Spania

Totuși, câţi dintre spanioli mai merg astăzi la biserică fără să fie motivaţi de dorinţa de a face sport? Potrivit unui studiu efectuat în 2015 de Centrul Spaniol pentru Cercetare Sociologică, cei mai mulţi spanioli nu participă în mod regulat la serviciile religioase ale unei biserici și, dintre cei care se declară creștini, doar 61% mai calcă pragul vreunui lăcaș de închinare. Același studiu arăta că 68,4% dintre spanioli se identifică drept creștini catolici, în timp ce numai 3,8% se declară adepţi ai altor religii sau confesiuni, iar 25% se prezintă drept atei sau necredincioși.

Un eurobarometru dat publicităţii în 2008 susţinea că doar 3% dintre spanioli numără religia printre primele trei cele mai importante valori în viaţă și că spaniolii se situau sub media de 7 procente care caracteriza, la acel moment, Europa.

25143405502_86e3cbb139_oCa ţară tradiţional catolică, statut tipic pentru sud-vestul catolic al Europei, Spania ar trebui implicit să se integreze în categoria ţărilor cu o secularizare lentă, după filtrul specialiștilor în sociologia religiilor. Însă un eurobarometru dat publicităţii în 2008 susţinea că doar 3% dintre spanioli numără religia printre primele trei cele mai importante valori în viaţă și că spaniolii se situau sub media de 7 procente care caracteriza, la acel moment, Europa. În plus, Biserica Catolică din Spania are propriul set de variabile pentru măsurarea secularizării. Ea știe, de exemplu, că numărul total al preoţilor parohi spanioli a scăzut, de la 24.300, în 1975, la puţin peste 19.300, în 2005. De asemenea, Biserica Catolică din Spania cunoaște realitatea că, deși cei mai mulţi spanioli se declară catolici, majoritatea (și mai ales tinerii) ignoră cu desăvârșire imperativele morale al bisericii și au opinii antagonice faţă de aceasta în privinţa sexului premarital, a orientării sexuale, asupra contracepţiei și chiar a divorţului.

Să fi greșit deci sociologii atunci când au notat că sud-vestul catolic se secularizează mai greu? Deloc, pentru că, de fapt, ceea ce scot în evidenţă statisticile nu este o scădere a religiozităţii, ci o deconcentrare a acesteia de pe instituţia bisericească, ce corespunde unui curent al individualizării credinţei. Oamenii nu mai simt nevoia de a se afilia unei biserici/religii pentru a conferi legitimitate credinţei lor. Iar în cazul Spaniei, această defocalizare are o explicaţie istorică ancorată în modul în care catolicismul spaniol a fost exploatat ca instrument politic, atât de conducătorii ţării, cât și de conducătorii bisericii. Așa se face că, în 1957, circa 90% dintre muncitorii spanioli se declarau anticlericali, în timp ce aproape jumătate dintre ei se considerau chiar antireligioși. După regimul lui Francisco Franco însă, odată cu instalarea regelui Juan Carlos (1975), Spania a început cu elan drumul spre democraţie și a făcut pași istorici pentru separarea bisericii de stat.[1] împotriva voinţei bisericii. Opoziţia bisericii a costat-o. Așa cum nota sociologul Peter Berge, bisericile de stat care au opus rezistenţă separării sunt cele care au pierdut cei mai mulţi enoriași.[2]

Polonia

Estul Europei vine în schimb cu un scenariu sociologic opus, care întărește ideea că nu putem vorbi despre un tipar unic de reacţie a ciocnirii dintre biserică și stat și nici despre un model singular de raportare a oamenilor la religie. În Polonia, eforturile statului comunist de a se separa de biserică au fost percepute ca încă o dovadă a lipsei de legitimitate a acelui regim. De aceea oamenii și-au asumat opoziţia faţă de secularizare ca pe o armă împotriva puterii nelegitime, îngroșând rândurile celor care se declarau religioși. Membrii Bisericii Catolice din Polonia au continuat să vadă apartenenţa la biserica naţională drept un refugiu cultural al moștenirii poloneze. După căderea comunismului în schimb, biserica poloneză a început să se confrunte cu limitele pe care statutul său monolit le-a atins la interacţiunea cu democraţia modernă. Iar polonezii au început și ei să se secularizeze. În 2011, 87,5% dintre polonezi se declarau romano-catolici. Însă doar 65% dintre toţi credincioșii participau regulat la serviciile divine ale bisericii, potrivit Biroului Central de Statistică al Poloniei.[3]

România

Evident, Polonia nu a fost singura ţară confruntată cu toxicitatea religioasă a comunismului. Însă nu toate ţările foste comuniste au reacţionat la fel la căderea regimului. Excepţie face, de data aceasta, chiar ţara noastră. Chiar dacă și România fusese împinsă politic să renunţe la religie, totuși, după revoluţia din 1989, a reîmbrăţișat credinţa cu un avânt neegalat în Europa. Ideologia comunistă a căutat să impună secularizarea României mai întâi prin doctrina partidului, apoi contextual – prin modernizarea gândită de regimul comunist (industrializare, urbanizare, creșterea nivelului de educaţie etc.) Când restricţiile politice au fost ridicate însă, așa cum nota sociologul Mălina Voicu, „întreaga societate s-a întors la religie. Înviorări spirituale similare au fost documentate și în alte ţări postcomuniste, însă amplitudinea schimbării a fost mai mică.” România s-a desecularizat mai ușor decât Cehia, Ungaria sau Slovenia după ridicarea interdicţiei comuniste, „probabil pentru că România este printre cele mai puţin moderne ţări sau printre cele mai lente în a se moderniza”.

Biserică ortodoxă din Tulcea, România.
Biserică ortodoxă din Tulcea, România.

În România, ţară cu moștenire latină, influenţa slavă era percepută drept o ameninţare, iar biserica, o unitate de rezistenţă culturală. În Bulgaria în schimb, fiind vorba de o ţară slavă, identitatea etnică nu era ameninţată, iar religia și-a pierdut rolul de protector al identităţii naţionale și culturale.

Unii sociologi (vezi Pickel, 2009) presupun că România ar fi trecut de fapt printr-o secularizare prematură și că reînviorarea spirituală de după ieșirea din comunism ar fi doar un respiro înainte de adevăratul proces al renunţării la religie. Însă secularizarea prematură nu explică de ce Bulgaria, situată cam la același nivel de dezvoltare și cu un parcurs al istoriei recente similar cu cel al României, este mai puţin religioasă decât ţara noastră, atât în statistica practicii, cât și în cea a credinţei. Sociologul David Martin susţine o altă explicaţie, și anume că important a fost rolul de liant identitar pe care BOR l-a jucat în comunism. Contextul de oprimare politică și proximitatea BOR faţă de ideile naţionaliste au influenţat dinamica religioasă din tranziţia postcomunistă. În plus, în faţa ameninţărilor externe (cum ar fi Uniunea Sovietică în timpul Războiului Rece), religia a fost un scut al identităţii naţionale și etnice. În România, ţară cu moștenire latină, influenţa slavă era percepută drept o ameninţare, iar biserica, o unitate de rezistenţă culturală. În Bulgaria în schimb, fiind vorba de o ţară slavă, identitatea etnică nu era ameninţată, iar religia și-a pierdut rolul de protector al identităţii naţionale și culturale.

Germania de Est

Spania, Polonia, România și Bulgaria împărtășesc faptul că toate sunt naţiuni predominant teiste. Ca și în Malta, Turcia, Cipru și Grecia, procentul ateilor și al agnosticilor nu depășește 25%. Pe de altă parte, în Uniunea Europeană există ţări în care ateismul este mult mai prezent (peste un sfert de populaţie se declară ateistă) și ţări în care prezenţa ateismului este în creștere. Acesta este cazul Franţei, al Cehiei, al Olandei, Belgiei, Estoniei şi Germaniei. În fosta Germanie de Est, cei care se declară fără Dumnezeu ating pragul de 52%. Procentul diferă dramatic de media pe întreaga Germanie, unde, potrivit unei estimări Gallup din 2012, doar 15% ar fi atei. Sociologul Gert Pickel insista însă că nivelul scăzut de religiozitate din Germania de Est nu este deloc surprinzător sau excepţional, dacă ţinem cont de factorii sistemici care îl explică. Dincolo de factori care s-au manifestat și în alte ţări ex-sovietice (secularizarea orchestrată de stat), în Germania s-au activat alţi doi factori particulari. Primul este tipul de socializare, mai exact faptul că nemţii din est nu au manifestat deloc tendinţa de a transmite generaţiilor următoare tradiţiile religioase. Nicio altă ţară protestantă, susţinea Pickel, nu s-a arătat atât de vehementă precum Germania de Est cu privire la eliminarea educaţiei religioase din școli.

Nicio altă ţară protestantă, susţinea Pickel, nu s-a arătat atât de vehementă precum Germania de Est cu privire la eliminarea educaţiei religioase din școli. Iar când comunismul plasat interdicţii religioase, nemţii estici le-au metabolizat mai degrabă pe acestea în fondul cultural al regiunii.

Iar când comunismul plasat interdicţii religioase, nemţii estici le-au metabolizat mai degrabă pe acestea în fondul cultural al regiunii. Al doilea factor este, surprinzător, protestantismul. Despre acesta, unii sociologi consideră că are în anatomia lui caracteristici care duc în mod necesar la secularizare. Max Weber a fost primul care a înaintat ideea că unele doctrine calviniste sunt o sursă directă a spiritului capitalist. Weber susţinea că doctrina vocaţiei (Dumnezeu le cere oamenilor ca orice fac pe Pământ să fie spre slava Lui) și doctrina predestinării (numai cei aleși de dinainte de Dumnezeu pot intra în Rai) au generat atât de multă anxietate în cei care le-au crezut, încât aceștia au început să caute semne ale siguranţei mântuirii lor. Iar succesul în vocaţie, adică prosperitatea muncii lor, a devenit, prin excelenţă, semnul binecuvântării, ceea ce ar explica, potrivit lui Weber, și de ce protestanţii acumulau mari bogăţii, în timp ce duceau un stil de viaţă profund frugal: ei considerau luxul un obiectiv diavolesc, însă considerau prosperitatea o binecuvântare. Acest aparent paradox generat de convingerile religioase a catalizat revoluţia economică a capitalismului, care, la rândul lui, a declanșat o avalanșă a modernizării. Aplecarea protestanţilor către raţional și perseverenţa lor în modernizare i-au predispus la laicizare mai mult decât pe adepţii catolicismului.[4] Mai mult, „gândirea protestantă a legitimat”, spune profesorul american Frank Lechner, „autonomia statului secular”. Protestanţii din Germania Democrată s-au adaptat culturii seculare. Situaţia din Germania de Est are oglindiri în rândul ţărilor cu o istorie marcată de protestantism. Ţările nordice conduc detașat la această categorie.

Ţările nordice

La începutul acestui an, presa titra că Islanda ar putea fi primul stat în care nimeni nu mai crede că lumea a fost creată de Dumnezeu. Mai puţin de jumătate din populaţia Islandei se consideră religioasă, în timp ce 40% dintre tinerii acestei ţări se identifică drept atei. Mai mult, 93,9% dintre tinerii sub 25 de ani cred că lumea a luat naștere în urma Big Bangului. Restul, de 6,1%, au declarat fie că nu au nicio opinie, fie altă variantă. Însă, între aceste alte variante, niciuna nu a fost religioasă. Pentru o perspectivă mai largă este însă de notat și că Islanda are o populaţie relativ mică, de 332.529 locuitori[5]. În Norvegia, estimările cu privire la procentul ateilor în societate variază între 31 și 72%[6], însă un eurobarometru UE din 2010 arată că, deși doar 29% dintre norvegieni cred că nu există niciun Dumnezeu, doar 22% sunt convinși că Dumnezeu există. Celelalte procente sunt alcătuite din cei care cred într-o forţă supremă și cei care nu știu în ce să creadă.

Cehia versus Scoţia

Un caz aparte în suita destinelor ţărilor protestante este cel al Cehiei, ţară mai întâi protestantă, apoi catolicizată forţat, care adesea este considerată cel mai puţin religios stat al Europei. Un analist The Guardian neagă însă acest superlativ și pune secularizarea cehilor pe seama moștenirii lor istorice. „Aparenta lipsă de interes faţă de formele tradiţionale de creştinism este însoţită de popularitatea masivă a ceea ce sociologii numesc religia invizibilă, sau alternativă şi care ar putea fi cel mai bine descrisă ca o credinţă în magie”, e de părere Dana Hamplova, de la The Guardian. „Probabil că cehii nu sunt practicanţi entuziaşti ai religiei, dar mulţi dintre ei acceptă cu uşurinţă ideea că ghicitoarele pot prevesti viitorul sau că vreo stea le poate influenţa viaţa”, argumentează analista. Cazul Cehiei pare să contrazică teoria marketizării religiei, potrivit căreia mai multă concurenţă pe piaţă încurajează religiozitatea în societate.

De ce? Fiindcă, așa cum susţin sociologi ca Roger Finke, în societate va exista întotdeauna cerere pentru religie, însă vitalitatea religioasă a unei societăţi ar depinde de varietatea ofertei. Altfel spus, într-o societate pluralistă din punct de vedere religios, un individ dezamăgit de o biserică sau de dogma ei ar avea mai multe opţiuni din care ar fi mai probabil să găsească o confesiune adaptată la specificul lui. Practica religioasă infirmă însă succesul mișcărilor religioase care se mulează pe cerinţele „clientului”. Din contră, succes mai mare, susţine istoricul Rodney Stark, l-ar avea religiile mai autoritare. „Oamenii nu se înghesuie să adopte credinţele cu cele mai mici pretenţii de la enoriași, ci se vor înghesui la acelea care oferă în mod credibil cele mai multe recompense religioase pentru sacrificiile cerute pe post de preţ. E un lucru care s-a demonstrat iar și iar.

Realitatea e că, dintr-o mulţime de motive, peste tot în Europa, diverse biserici creștine și-au redus dramatic așteptările de la enoriașii lor, atât în termenii credinţei, cât și în termenii moralităţii, iar lucrul acesta a fost întotdeauna urmat de un declin al numărului de membri și de o lipsă de angajament a celor care au rămas.”[7]

Aderarea scăzută la formele tradiţionale ale creştinismului poate fi explicată, în Republica Cehă, şi prin prisma istoriei ţării, crede Hamplova. După câştigarea independenţei, numărul de membri ai Bisericii Catolice, care şi-a impus dominaţia în timpul monarhiei habsburgice, a cunoscut o scădere dramatică. Cehii au respins catolicismul, considerat nelegitim, spre deosebire de protestantismul originar. Însă izgonind catolicismul au izgonit, de fapt, religia în general. La extrema cealaltă, Irlanda, ai cărei circa 3,5 milioane de locuitori sunt predominant catolici (84%), rămâne una dintre ţările europene cu cea mai mare participare la biserică, implicit cu cea mai anemică secularizare.

Ne și secularizăm

Privind la detaliile lui, tabloul religiozităţii europene apare ca unul prea divers pentru a putea argumenta reducţionist că Europa se secularizează și atât. Poate mai adecvat spus ar fi „se și secularizează”. Influenţa contextului politic și economicosocial asupra disponibilităţii naţiunilor europene de a crede sau nu în Dumnezeu s-a făcut resimţită în moduri atât de complexe, încât a demonstrat că anticiparea unei morţi definitive a religiei în Europa este o temere simplistă.

Pe de altă parte, conștientizarea acestei influenţe alertează cu privire la fragilitatea credinţei sub presiunea unor factori de care credincioșii nu sunt înclinaţi și nici nu au cum să ţină cont în fiecare zi. Desigur, convingerea religioasă nu este rezultatul unui determinism sociopolitic, însă sociologia documentează modul în care jocul influenţelor dirijează alegerile personale prin bruiaj. Depersonalizează. În acest sens, am putea spune chiar că laicizarea nu îl îndepărtează pe om doar de Dumnezeu, ci și de el însuși.

Footnotes
[1]Audrey Brassloff, Religion and Politics in Spain: The Spanish Church in Transition 1962-96, St. Martin’s Press, New York, 1998.
[2]Peter Berger, The Desecularization of the World: Resurgent Religion and World Politic, The Ethics and Public Policy Center și Eerdmans Publishing Co., Grand Rapids, 1999.
[3]„Vezi stat.gov.pl”.
[4]Gert Pickel, Komelia Sammet, Transformation of Religiosity, Springer, 2012.
[5]„Vezi site-ul www.statice.is”.
[6]„Phil Zuckerman, «Atheism – Contemporary numbers and Practices», apud. Michael Martin, The Cambridge Companion to Atheism, Cambridge University Press, 2006.”
[7]Rodney Stark, The Triumph of Christianity: How the Jesus Movement Became the World’s Largest Religion, Harper Collins, 2011.

Note

Berger, Peter, The Desecularization of the World: Resurgent Religion and World Politic, The Ethics and Public Policy Center și Eerdmans Publishing Co., Grand Rapids, 1999.
Brassloff, Audrey, Religion and Politics in Spain: The Spanish Church in Transition 1962-96, St. Martin’s Press, New York, 1998.
Pickel, Gert; Sammet, Komelia, Transformation of Religiosity, Springer, 2012.
Stark, Rodney, The Triumph of Christianity: How the Jesus Movement Became the World’s Largest Religion, Harper Collins, 2011.
„Vezi stat.gov.pl”.
„Vezi site-ul http://statice.is”.
„Phil Zuckerman, «Atheism – Contemporary numbers and Practices», apud. Michael Martin, The Cambridge Companion to Atheism, Cambridge University Press, 2006.”