Am auzit un creștin avertizându-și la un moment dat comunitatea: „Dumnezeu are numai copii, nu are și nepoţi!” În contextul postmodern de relativizare a valorilor și a adevărurilor, au apărut și apar în continuare forme religioase diverse, stranii, sincretice, iar aceasta se petrece, în mare măsură, în sânul creștinismului.

În cele ce urmează vom explora unele date referitoare la acestea, în încercarea de a distinge care este Calea și care este identitatea creștinismului autentic. În alte cuvinte, vom încerca să facem distincţie între copiii lui Dumnezeu și presupușii Săi „nepoţi”.

Statistici și previziuni

Dacă vrem să detectăm mai bine aspectele religioase ale postmodernităţii lumii în care trăim, să-i percepem intuitiv și probabilistic nuanţele și tendinţele – pentru că riguros teoretic nu ar fi posibil –, atunci se vor dovedi relevante cercetările de tipul celor realizate de Pew Research Center. Așa cum se descrie, Pew este un centru de cercetare a fenomenului religios în lume, care oferă date obiective referitoare la fapte (pe baza unor sondaje, studii demografice, analize de conţinut ale presei etc.), de pe o poziţie neutră, nonpartinică.

În SUA, ca și în Europa, populaţia creștină va descrește accelerat, de la peste trei sferturi, în 2010, la două treimi, în 2050.

Astfel, în urma unei cercetări din 2015, se preconizează că, până în anul 2050, profilul religios al lumii se va modifica rapid, sub influenţa unor factori hotărâtori precum: schimbarea apartenenţei religioase a oamenilor, diferenţe pe glob în privinţa ratei fertilităţii, diferenţe în mărimea populaţiei tinere afiliate diverselor religii. Iată predicţiile: 1) populaţia creștină a planetei va continua să fie cea mai mare (31%), dar va fi aproape egalată de cea musulmană (în creștere de la 23,2 la 29,7%), care are o rată a fertilităţii superioară (în Europa, musulmanii vor ajunge la 10% din populaţie); 2) numărul neafiliaţilor – adică al ateilor, al agnosticilor și al celor care nu declară nicio apartenenţă religioasă –, cu toate că este în creștere în SUA și în Franţa, va descrește ca proporţie pe glob (de la 16,4 la 13,2%); 3) numărul budiștilor va fi același, în schimb, cel al hinduiștilor și al celor de religie iudaică va crește; 4) India va avea o populaţie hinduistă majoritară, dar va avea și cea mai mare populaţie musulmană dintre toate ţările; 5) în SUA, ca și în Europa, populaţia creștină va descrește accelerat, de la peste trei sferturi, în 2010, la două treimi, în 2050; de asemenea, în SUA, populaţia de religie iudaică nu va mai fi cea mai mare dintre cele necreștine, ci populaţia musulmană îi va lua locul; 6) patru din zece creștini vor trăi în zona Africii subsahariene; 7) Europa este singura regiune de pe glob în care populaţia va descrește, de la 553 de milioane, în 2010, la 454 de milioane, în 2050; de asemenea, 23% dintre europeni vor fi în 2050 neafiliaţi; ca urmare a migraţiei, numărul budiștilor va crește, de la 1,4 milioane la 2,5 milioane, numărul hindușilor se va dubla (de la 0,2 la 0,4%), iar numărul musulmanilor va crește de la 5,9%, în 2010, la 10%, în 2050; 8) neafiliaţii vor fi cel mai mare grup în Franţa, în Olanda și în Noua Zeelandă; 9) ţările cu cei mai mulţi creștini vor fi SUA, Brazilia și Nigeria.

În privinţa României, datele nu sunt prea bogate: se precizează că 99,5% din populaţie se declară creștină, ceea ce dă un indiciu numai asupra a ceea ce se numește „creștinism cultural”, cel „moștenit” de la părinţi, cel perceput în copilărie, eventual cel marcat printr-un botez, dar nu cel al creștinilor practicanţi.

Neafiliaţi și atei

Numărul neafiliaţilor din Europa a crescut. De pildă, se precizează într-un alt studiu, în Anglia și în Ţara Galilor neafiliaţii au ajuns la 48,5% în 2014, adică proporţia aproape s-a dublat faţă de 2011. Astfel universitarul catolic britanic Stephen Bullivant, specialist în teologie și etică, spune că „principalul curent este cel al populaţiei care a crescut într-o anumită religie, dar care susţine în prezent că nu aparţine de niciuna” și „nu doar că nu practică vreo formă de cult, dar nici măcar nu manifestă vreun interes pentru fenomen. Care este motivul pentru aceasta reprezintă marea întrebare a sociologiei religiei.”

rsz_dreamstime_xxl_22476799-f

De asemenea, un alt studiu relevă despre atei următoarele: niciunul nu se orientează spre religie pentru a discerne binele de rău, dar 32% (în creștere) se orientează cu acest scop spre știinţă, iar 44% (în scădere), spre experienţa practică și bunul-simţ. Pe de altă parte, estimarea numărului ateilor este dificil, deoarece există atei declaraţi care cred în Dumnezeu sau într-o formă de „spirit universal” și există și credincioși afiliaţi diverselor culte creștine care se declară atei. Autorul studiului mai menţionează categoria stranie a celor care declară că nu cred în nicio entitate supranaturală (9%), dar din care numai o treime se declară atei.

Studiul precizează că datele statistice despre cultele nou-apărute nu sunt suficiente pentru a oferi posibilitatea unei analize, cu toate că această realitate a noilor forme religioase este un fenomen în expansiune.

Alte mari întrebări

Date fiind toate aceste informaţii, ne este imposibil să nu formulăm, la rândul nostru, alte mari întrebări, mai ales dintr-o perspectivă creștină, așadar vădit partinică. Este vorba despre o părtinire „de suflet”, în măsura în care afilierea religioasă presupune nu doar alegeri lucide ale conștiinţei, ci și implicare afectivă, sentimente, emoţii, trăiri, experienţe incomunicabile, mister, revelaţie, intuiţie, precum și o viziune unitară asupra lumii și vieţii, la care contribuie toate cele enumerate.

De pildă, una dintre întrebările care se ridică este de ce arealul demografic al neafiliaţilor se formează și se extinde pe „solul” cultelor creștine, atât catolice și ortodoxe, cât și protestante. Să fie vorba de o dezamăgire existenţială, de o reacţie de dezavuare sau de protest la o educaţie creștină deficitară? Acest aspect merită luat în seamă și analizat în cadrul comunităţilor de creștini practicanţi, pe care studiile citate nu îi analizează în detaliu. Mai degrabă deducem anumite aspecte despre realităţile lor printr-un decupaj din statisticile care vizează celelalte categorii: ateii, agnosticii, neafiliaţii declaraţi, afiliaţii la noi culte, musulmanii, budiștii, hinduiștii etc.

Una dintre întrebările care se ridică este de ce arealul demografic al neafiliaţilor se formează și se extinde pe „solul” cultelor creștine, atât catolice și ortodoxe, cât și protestante.

O altă întrebare este dacă cei numiţi generic „neafiliaţi” se suprapun populaţiei secularizate sau nu. Dată fiind diversitatea din sânul acestui segment de populaţie, înclinăm să considerăm că nu. Mai degrabă aici se aglutinează persoane diverse ca opţiune existenţială și ca viziune asupra lumii: agnosticii nu susţin că nu cred într-o entitate supranaturală, ci doar că ea, dacă există, nu poate fi cunoscută de către om pe cale „știinţifică”, indubitabilă, cu probe dincolo de orice îndoială; scepticii sunt cei care se îndoiesc sistematic că am putea ajunge la vreo certitudine și aleg suspendarea judecăţii până la apariţia unei dovezi sau a unui argument valid pentru acceptarea unei cunoștinţe ca fiind certe; ateii, așa cum am văzut, pot fi dintre cei care nu cred în nicio formă de supranatural sau care cred într-o forţă ce ar „anima” universul, dar care nu e totuna cu un Creator; deiștii sunt cei care postulează existenţa unui spirit universal creator sau ordonator al cosmosului, dar care nu conectează existenţa acestuia cu existenţa noastră, cu vreo formă de morală ori plan divin pentru viaţa omului; umaniștii consideră omul o valoare supremă și plasează în om forţa spirituală, uneori cvasisupranaturală, de a transforma lumea; ateii militanţi manifestă și dimensiunea combativă la adresa credincioșilor de o formă sau alta, cu recurs la argumente ce implică sau doar frizează raţiunea, logica, inteligenţa, dar care nu ocolesc, uneori, nici atacurile neprincipiale.[1]

Problema afiliaţilor la noi culte ar merita studiată atent, pentru că ar constitui o lecţie preţioasă pentru creștinii practicanţi: oare ea indică încercarea de a da o formă mai acceptabilă propensiunii spre sacru a unor oameni, fie că au avut parte de o educaţie religioasă anterioară, fie că nu? Oare asta ar reprezenta o dovadă că această aspiraţie există în orice om, sau în majoritatea oamenilor?

Exemplele de noi culte sunt atât de diversificate și sunt în plină multiplicare, încât iarăși constatăm profunzimea fenomenului. Unele dintre acestea sunt variante ale creștinismului mai mult sau mai puţin „diluat” de la principiile sale biblice sau de la tradiţii, iar altele frizează o întoarcere la păgânism. De pildă, cu toate că a devenit un fenomen mediatic familiar și la noi, din 1989 încoace, obiceiul diverselor publicaţii sau emisiuni de radio și TV de a difuza zodiacul pare să se încadreze destul de clar într-un soi de neopăgânism. De asemenea, faptul că persoane declarat creștine promovează în media diverse analize și ipoteze cu privire la reîncarnare, și chiar cu pretenţia de a oferi date știinţifice, suprapunând astrologia cu astronomia, s-ar încadra tot la categoria neopăgânism. (Deunăzi, am constatat la un post de televiziune că un specialist în fenomene seismice, întrebat cu privire la frecvenţa cutremurelor din ultimii ani, a făcut apel la o explicaţie ciudată, afirmând că „mama Geea” își manifestă nemulţumirea pentru felul în care oamenii o tratează.)

Mai există și cei ce se declară creștini, dar aglutinează în viziunea lor religioasă elemente de cultură New Age: budism – pentru aspiraţia la nirvana, starea ultimă de beatitudine prin contopirea sufletului cu întreg universul, ca și pentru aspiraţia la echilibrul interior în această viaţă și la dezvoltarea capacităţilor paranormale, prin meditaţii și concentrări; tarot – pentru aspiraţia irepresibilă de a cunoaște viitorul și a face predicţii folositoare vieţii pe acest pământ, pentru prosperitate și noroc; feng-shui – pentru atitudinea oarecum „de bon ton” de a-ţi amenaja locuinţa după criterii estetice și de „vibraţii” cosmice tipic orientale, pe seama cărora sunt puse însăşi reușita sau însuși eșecul în viaţă; profeţiile lui Nostradamus, care este creditat mai mult decât profeţii biblici pentru a indica direcţiile pe care le va alege omenirea… și lista acestor împrumuturi ilicite faţă de creștinism poate continua, până la ghicitul în cafea sau până la îndemnurile unor părinţi muribunzi care nu manifestă deloc virtuţi creștinești, dar își formulează ultimele sfaturi.

O ultimă mare întrebare este cum de acești creștini sincretici sau neopăgâni nu realizează rătăcirea lor de la ceea ce ne arată Biblia că ar trebui să fie creștinismul. Cum pot fi atât de lipsiţi de repere și de criterii şi să se îndrepte totuși cu atâta încredere către zone confuze, uneori cu elemente contradictorii, care coexistă și o viaţă întreagă în mintea unora.

Singura soluţie pe care o întrevăd este revenirea la textul revelat, la mărturia biblică, pentru oricine se consideră creștin și dorește un îndrumar potrivit. Dar, într-adevăr, condiţia este ca acest îndrumar să fie dorit. Acolo ni se spune: „Mă veţi căuta, și mă veţi găsi dacă Mă veţi căuta cu toată inima” (Ieremia 29:13).

Footnotes
[1]„Am abordat acest aspect intr-un articol anterior din Semnele timpului, «Dragostea și frigul cosmic», mai 2015.”

Note

„Am abordat acest aspect intr-un articol anterior din Semnele timpului, «Dragostea și frigul cosmic», mai 2015.”