Să trăiești în perioade de masivă transformare socială este atât un privilegiu, cât și o provocare. În interviul lunii septembrie, dr. Ella Simmons dezvăluie ce au însemnat copilăria și tinereţea ei în timpul luptei pentru drepturi civile ale negrilor americani. În acele frământări, ea a descoperit și biserica pe care a iubit-o și a servit-o cu demnitate și curaj.

Care este cea mai plăcută amintire din copilăria dumneavoastră?

Am multe amintiri plăcute din copilărie, dar cele mai puternice sunt legate de străbunica mea. Cred că ea m-a învăţat tot ce ştiu. Ea a fost ancora mea şi modelul meu, persoana care m-a îndrumat în timpul copilăriei. Datorită străbunicii mele, care m-a învăţat tot ce ştiu despre viaţă, despre Dumnezeu, relaţii interumane, gătit şi multe alte lucruri, am ajuns să îndrăgesc lectura. Citind, călătoream cu ochii minţii în multe locuri neobișnuite, dar pe atunci nu aveam multe cărţi, ci doar câteva, căci nu făceam parte dintr-o familie bogată. Tot ea m-a încurajat să merg la biblioteca publică, unde accesul era gratuit. Mă întorceam de acolo cu un teanc mare de cărţi. Pasiunea pentru lectură a modelat și perspectiva mea asupra şcolii.

Cei din familia dumneavoastră erau creştini practicanţi?

Nu erau adventişti, cum sunt eu acum, dar erau cu toţii creştini. În casa noastră era o atmosferă religioasă, iar noi ne rugam şi discutam despre relaţia personală cu Dumnezeu.

Era vorba de un stil de viaţă mai degrabă decât de o viaţă care să aibă în centrul ei biserica.

Da. Anumite activităţi erau centrate pe biserică: învăţam versete din Biblie, intonam cântece creştine, luam parte la slujbe, dar experienţele de zi cu zi erau cele mai interesante pentru mine.

Nici în ziua de azi nu ştiu dacă străbunica mi-a dat această educaţie în mod intenţionat sau era un mod firesc de a trăi.

Împărtăşindu-vă convingerile ei şi devotamentul faţă de Dumnezeu.

Da.

Aţi spus că cei din familia dumneavoastră nu erau membri ai Bisericii Adventiste, aşa cum sunteţi dumneavoastră acum. Cum aţi aflat despre această biserică şi ce v-a atras să intraţi în ea?

Totuși credinţa celor din familia mea a stat la baza acestui lucru, pentru că am fost învăţaţi să judecăm pe cont propriu şi să examinăm lucrurile pentru a le înţelege. Am urmat acest îndemn şi am studiat Biblia pe cont propriu. Așa am descoperit anumite învăţături pe care nu le auzisem în biserica la care mergeam, lucru care, din perspectiva mea, o fată de 14 ani, reprezenta o încălcare clară a Cuvântului lui Dumnezeu.

Foto: arhiva personală a Ellei Simmons
Foto: arhiva personală a Ellei Simmons

Ne-aţi putea da câteva exemple?

Unul dintre ele e legat de Sabat.

Aşadar, la 14 ani, aţi descoperit pe cont propriu adevărul despre Sabat. Citind Biblia pe cont propriu, dar neştiind ce biserică respecta Sabatul.

Am citit cele Zece Porunci, care trebuie respectate de toţi creştinii, și m-am întrebat: Cum de respectăm nouă porunci, dar nu şi pe aceasta? După câţiva ani, am descoperit Biserica Adventistă și, după o perioadă destul de lungă de aprofundare, m-am alăturat ei.

Când aţi devenit conștientă de faptul că existau anumite probleme în relaţiile dintre albi și negri?

Majoritatea cartierelor în care mi-am petrecut copilăria, fiindcă ne-am mutat de câteva ori, erau locuite de persoane de rase variate. La acea vârstă, nu conştientizam deosebirile, dar existau anumite indicii în acest sens. De exemplu, înainte să merg la școală, toţi copiii, albi şi de culoare, din cartier ne jucam împreună, dar când a venit timpul pentru şcoală, s-a făcut o diferenţiere. Copiii de culoare au fost trimişi la o şcoală, iar cei albi – la altă şcoală, aşa că am început atunci să conştientizez că exista o deosebire. Dar nu o percepeam ca pe o diferenţă privind valoarea. După ceva timp, s-au luat decizii capitale privind politica de desegregare rasială în școli.

Cum stăteau lucrurile în Louisville? În multe locuri au fost confruntări dure.

Aveţi dreptate. În Louisville nu a fost așa, dar nu ştiam la ce să ne așteptăm. Îmi amintesc că terminasem clasa a II-a când s-a întâmplat asta, iar părinţii mei erau îngrijoraţi. Ei nu mi-au vorbit despre pericolele existente, dar mulţi ani mai târziu am aflat ceva interesant. Mergeam singură la şcoala unde învăţau şi prietenii mei. Eram îmbrăcată în uniforma şcolară şi mă îndreptam voioasă spre şcoală, fără să ştiu că părinţii mei mă urmăreau de la distanţă. Ei se ascundeau în spatele unui copac sau al unei maşini, pentru ca eu să nu-mi dau seama că eram supravegheată, iar această situaţie a durat ceva timp, până când ei au realizat că eram în siguranţă.

Mai târziu, mişcarea pentru drepturile civile ale populaţiei de culoare a luat amploare. Aveţi amintiri legate de acea vreme?

Desigur. Deja înţelegeam mai bine situaţia şi vă pot spune că, din când în când, în cartierul liniştit unde locuiam, erau persoane ce făceau comentarii jignitoare. În privinţa mișcării pentru drepturile civile ale populaţiei de culoare, eram pe deplin conştientă de provocările cu care ne confruntam în ţara noastră.

În oraşul Louisville, se practica segregarea rasială, la fel ca în Sud? Sau cei de culoare erau mai bine integraţi chiar înainte de schimbările majore din anii ’60?

Existau semne clare de segregare, dar nu în toate privinţele. Louisville era un loc interesant şi diferit, aflat pe un fel de graniţă între Nord şi Sud. Îmi amintesc când afroamericanii din Louisville au boicotat magazinele universale, refuzând să facă cumpărături specifice de Paşte. În cultura noastră, în perioada Paştelui toată lumea îşi cumpăra haine noi şi adesea o pălărie nouă. Persoanele albe şi cele de culoare păstrau acest obicei, cumpărându-şi hainele de la aceleaşi magazine. Ceea ce nu ştiusem însă până atunci era o regulă care nu le permitea celor de culoare să probeze hainele. Era foarte straniu, dar se făceau asemenea diferenţe, aşa că am spus cu toţii: Nu mai cumpărăm nimic nou pentru Paşte, iar până nu se schimbă această regulă, nu mai cumpărăm nimic din acele magazine. Îmi amintesc că am luat parte la acest boicot, iar părinţii mei au avut o atitudine categorică: nu aveam să intrăm în acele magazine, pentru a nu mai permite asemenea nedreptăţi împotriva noastră. S-au organizat și mitinguri.

Erau mitinguri paşnice sau erau marcate de confruntări fizice?

În general, mitingurile erau paşnice.

Aţi luat parte?

Am fost la câteva. Părinţilor mei le era teamă să-mi dea voie să particip la mitinguri, fiindcă acestea trebuiau să fie nonviolente, dar părinţii mei nu știau sigur dacă nu cumva o să reacţionez violent dacă cineva m-ar fi provocat. Se temeau să nu-mi pierd viaţa.

Eraţi bătăioasă, se vede că aţi crescut cu cinci fraţi mai mici…

Da şi poate că uneori eram prea irascibilă.

Odată cu trecerea timpului, lucrurile s-au liniştit. În ce feluri v-a influenţat situaţia de atunci perspectiva asupra vieţii, a relaţiilor interumane şi a dreptăţii sociale?

Am un simţ profund al dreptăţii şi corectitudinii, cele două noţiuni fiind sinonime pentru mine în acest context. Aţi spus că, după o vreme, lucrurile s-au liniştit. E adevărat, dar, după cum ştiţi, situaţia nu s-a schimbat complet. Anumite nedreptăţi persistă într-un fel sau altul. Din pricina faptului că am crescut în acea perioadă, în oraşul acela şi într-o familie care m-a sprijinit constant, am căpătat un simţ sănătos al valorii personale. Ştiu că părinţii mei mi-au oferit o educaţie bună. Aici nu e vorba de vanitate, ci de un simţ al valorii din perspectiva faptului că Dumnezeu m-a creat şi astfel toţi oamenii sunt creaţi egali.

Însă recunosc că întotdeauna este o luptă, iar Frederick Douglass a spus acest lucru într-un mod elocvent în unul dintre discursurile mele preferate, rostit în secolul al XIX-lea în Caraibe. El a zis că problema ţine de putere, de cei care vor s-o acapareze și s-o păstreze, nu de diferenţele rasiale, naţionale, etnice, sociale. A spus că oamenii nu vor renunţa niciodată la putere fără luptă şi nici măcar nu trebuie să ne imaginăm că acest lucru s-ar putea întâmpla fără luptă. Frederick Douglass a spus că lupta ar putea fi morală, fizică sau de ambele tipuri, însă cu siguranţă ea trebuie să fie dusă, iar eu sunt pe deplin de acord cu asta.

Privind în urmă la vremea când mergeam la şcoală, îmi amintesc exact ce profesori m-au încurajat şi care dintre ei aveau probleme cu mine din pricina rasei şi culorii mele. Am reușit totuși să merg mai departe, și asta m-a ajutat. Ceva s-a întâmplat, iar de când am ajuns să ocup această poziţie pe care o am în cadrul bisericii, unii dintre prietenii şi colegii mei au cunoscut mai multe provocări.

Le-am spus acestora: „Eu decid cum îi permit mâniei să-mi canalizeze energia şi fiecare persoană trebuie să procedeze aşa.” Ne înfuriem când vedem că împotriva noastră şi a celorlalţi sunt comise nedreptăţi, însă mânia nu e soluţia, aşa că am învăţat să fiu înţeleaptă cu privire la modul în care reacţionez. Uneori, când cred că aşa e cel mai bine, am o reacţie rapidă, dar în multe ocazii încerc să trec peste incident cu demnitate, ca o creştină, şi în acelaşi timp mă pregătesc să lupt contra acelei nedreptăţi în locul şi la momentul potrivit.

În acele frământări lăuntrice aţi luat decizia să vă afirmaţi libertatea interioară și simţul valorii personale, știind că aţi fost creată de Dumnezeu.

Categoric. Poate că sunt idealistă şi cred că trebuie să ne păstrăm idealismul, pentru a reuşi să facem ceea ce Dumnezeu vrea ca noi să facem. Pentru a putea merge mai departe, e necesar să ne păstrăm speranţa. O prietenă foarte bună de-a mea spune mereu că trebuie să mergem mai departe şi să ajungem mai sus, iar speranţa ne ajută să facem asta. Am convingerea că trebuie să căutăm permanent dreptatea. Unele persoane au o atitudine critică cu privire la dreptatea socială, despre care acum se vorbeşte, poate, într-un mod prea lejer. Eu consider că de fapt e vorba despre dreptatea divină pentru toţi oamenii. Dumnezeu ne-a creat şi ne-a dat nişte legi, iar dacă noi, oamenii, le-am respecta, am trăi într-o armonie deplină unii cu alţii. Dumnezeu e iubire, legea Sa e bazată pe iubire, iar noi trebuie să ne iubim unii pe alţii. Isus ne-a învăţat şi ne-a arătat foarte clar că iubirea trebuie să fie fundamentul relaţiilor şi interacţiunilor dintre oameni, dar, odată cu apariţia păcatului, ne-am abătut de la planul originar al lui Dumnezeu.

Cred că există o tensiune continuă în cadrul oricărei societăţi şi în fiecare om pentru crearea unei societăţi bazate pe dreptate, dar, pentru a o construi, trebuie să ne întoarcem la planul originar al lui Dumnezeu pentru creaţia Sa. Nu e un lucru ce poate fi impus din exterior, ci este supunerea lăuntrică faţă de voia Lui. Astfel are loc o transformare treptată, din interior spre exterior.

Aş spune că acest lucru e adevărat, dar, privind în urmă la mișcarea pentru drepturile civile ale populaţiei de culoare, știm că au trebuit impuse din exterior nişte măsuri legislative pentru interzicerea anumitor conduite, căci altfel lucrurile nu s-ar fi îndreptat.

Categoric. Când s-a întâmplat acest lucru, oamenii buni, care primiseră poate o educaţie greşită, au văzut poate pentru prima dată cu ochii lor care erau efectele tragice ale nedreptăţii, aşa că au început

să îşi schimbe comportamentul. Au fost şi persoane despre care aş spune că erau pur şi simplu rele,

care îngăduiseră ca răul să încolţească în sufletul lor şi nu voiau să se schimbe, aşa că a fost necesară fixarea anumitor limite cu ajutorul legii.

Aţi spus că trebuie să mergem mai departe şi să ajungem mai sus, iar în multe privinţe dumneavoastră aţi ajuns mai departe și mai sus decât era de așteptat în mediul dumneavoastră. V-aţi dedicat viaţa învăţăturii, aţi obţinut și un doctorat în ştiinţele educaţiei. Cum a fost experienţa dumneavoastră când aţi ajuns mai departe și mai sus decât majoritatea celor din jurul dumneavoastră? V-au sprijinit, menţinându-vă sentimentul de apartenenţă? Sau asta a ridicat bariere între dumneavoastră şi cei din grupul dumneavoastră?

Am întâlnit ambele atitudini în cercul meu social mai larg. În familia apropiată şi între rude, am avut mereu parte de sprijin, dar unele persoane mi-au spus lucruri precum: „Nu ştii cine eşti. De ce încerci să faci lucruri pentru a te deosebi de noi?” Acest fapt m-a determinat să fiu mai atentă faţă de alte persoane, căci în mod clar nu încercam să pun o barieră între mine şi ai mei. Sunt foarte mândră de moştenirea mea, căci este una bogată în privinţa lucrurilor importante. Dar au fost unele persoane care nu au înţeles ce voiam să fac, aşa că a trebuit să le demonstrez că nu mă schimbasem, că încă ţineam la ele şi că încă apreciam ceea ce reuşiseră ele să realizeze în viaţă. Unii dintre prietenii mei nu au profitat de oportunităţile primite privind educaţia şi dezvoltarea profesională, fiindcă au considerat că trebuie să arate solidaritate cu persoanele din grupul lor. Simt însă că pot fi eu însămi din punct de vedere spiritual, profesional și educaţional şi în acelaşi timp să mă identific cu persoane care au mers poate pe căi diferite. Suntem diferiţi unii de ceilalţi şi, din diverse motive, mergem pe căi diferite.

Am moştenit de la familia mea unul dintre cele mai importante lucruri, anume hotărârea de a nu-i lăsa pe ceilalţi să hotărască drumul pe care îl urmez, ci să mă las călăuzită doar de Dumnezeu. Cei din jur pot interveni uneori în diferite moduri. Unele persoane au încercat să aşeze obstacole în calea mea, dar Domnul a aranjat lucrurile, aşa că am reuşit să continui ceea ce făceam. Mi s-a părut firesc să încerc să ajung mai sus, fiindcă de la o vârstă foarte fragedă am fost învăţată că acesta e mersul natural al lucrurilor în viaţă şi că asta trebuie să mă străduiesc să fac. Aceste învăţături îmi erau adânc întipărite în minte, aşa că nici nu mă gândeam la alte opţiuni. Relaţiile cu unele persoane pe care le consideram prietene s-au destrămat, dar aceasta a fost decizia lor, nu a mea, şi adesea a trebuit să le spun prietenilor: „Nu pot participa la anumite activităţi, fiindcă trebuie să învăţ sau trebuie să am grijă de cei din familie.” Am încercat să iau decizii înţelepte, ascultând de voia Domnului şi lăsându-mă călăuzită de El, chiar dacă asta însemna să părăsesc zona mea de confort.

Unii s-au bucurat din pricina alegerii dumneavoastră în conducerea internaţională a Bisericii Adventiste. Pentru alţii, acest lucru a avut chiar o valoare simbolică, pentru că sunteţi femeie și pentru că sunteţi de culoare. Dar alţii au privit alegerea dumneavoastră ca pe un lucru alarmant.

Am aflat acest lucru.

Am văzut și o caricatură cu dumneavoastră răzbătând printr-un acoperiş de sticlă! Am să vă trimit link-ul. Dar, după toate emoţiile și frământările iniţiale, a trebuit să vă exercitaţi funcţia şi să realizaţi anumite lucruri. Aţi găsit aici un mediu prielnic pentru a face lucrurile pe care eraţi chemată să le faceţi?

Categoric.

Vă întreb acest lucru fiindcă nicio altă femeie nu a mai ocupat această funcţie.

Aveţi dreptate. Mă pot referi din nou la copilăria mea, când trebuia să explorez, să mă confrunt cu situaţii noi. De exemplu, când aveam şapte sau opt ani, am mers la o şcoală nouă şi uneori ne mutam într-un cartier nou, aşa că sunt obişnuită cu astfel de lucruri. Sunt obişnuită să fiu singura femeie între bărbaţi, căci Dumnezeu mi-a dăruit doar fraţi, ca să mă pregătească pentru această poziţie.

Interesant! Câţi vicepreşedinţi sunt în prezent la Conferinţa Generală? Cred că şase. Deci situaţia seamănă perfect cu cea din copilărie, când aveaţi cinci fraţi.

Cred că sunt și cea mai mare dintre ei şi cu siguranţă am cea mai multă experienţă de conducere, aşa că situaţia de acum se aseamănă cu cea din copilărie.

Vedeţi o anumită valoare în aspectul simbolic al faptului că sunteţi femeie, că sunteţi de culoare și, în acest fel, deschideţi drumul pentru alte femei, încurajându-le, ajutându-le şi oferindu-le speranţa că nu există niciun obstacol de nedepăşit atunci când ne încredem în Dumnezeu şi ascultăm de El?

Categoric! Simt că am o responsabilitate. Am fost învăţaţi să avem o responsabilitate faţă de toţi oamenii – faţă de cei care sunt de acord cu noi şi totodată faţă de cei care nu sunt de acord cu noi, indiferent despre ce chestiune este vorba. Eu am în vedere aceste lucruri când îmi îndeplinesc sarcinile.

Între timp, aţi fost realeasă de două ori vicepreşedintă.

Da, este un lucru care mă uimește.

Convingerea mea este că cele mai bune lucruri abia urmează…


Notă: Puteţi urmări interviul în întregime pe SperanţaTV