La aproape 500 de ani de la debutul Reformei Protestante (31 octombrie 1517), marcat de baterea celor 95 de teze pe uşile catedralei din Wittenberg de către Martin Luther – la vremea aceea călugăr augustinian şi profesor de teologie –, e necesară o analiză independentă de teorii conspiraţioniste a schimbărilor petrecute în sânul Bisericii Catolice.

Dacă Luther ar reveni azi, am fi martorii aceluiaşi protest vehement din partea sa faţă de doctrinele Romei? Ar mai găsi el motive întemeiate pentru o separare de Roma şi deschiderea unei noi ere în istoria creştinismului? Ar avea el încă motive să proclame: Sola Gratia, Sola Fide, Sola Scriptura, Solus Christus, Soli Deo Gloria (Doar prin har! Doar prin credinţă! Doar cu Scriptura! Doar prin Hristos! Slavă doar lui Dumnezeu!)?

În multe zone care nu sunt preponderent catolice, cu deschidere ecumenică, se insistă că trebuie eliminate ideile preconcepute şi distanţarea istorică a protestanţilor faţă de de Roma, întrucât aceasta din urmă depune mari eforturi înspre schimbare şi nu mai e biserica Inchiziţiei și a cruciadelor.

Într-adevăr, există o detaşare de trecut apărută în Biserica Catolică odată cu vântul schimbării ce bate mai evident sub impulsul papei Francisc.

De la alegerea sa, Francisc iese în evidenţă printr-o viziune nouă şi un dinamism reînnoit, cu discursuri şi luări de poziţie care îi iau pe nepregătite până şi pe cei mai progresivi catolici. Sub pontificatul său, nu doar Bisericile, ci lumea în ansamblu priveşte cu reînnoită încredere şi interes la această ierarhie care, și prin papa Wojtyla, dar în special prin papa Ratzinger, manifestase conservatorism şi tendinţa de a acoperi unele rele ce se manifestau între clerici.

Biserica Catolică actuală coboară la nivelul oamenilor ca niciodată înainte, cu un papă care se exprimă în chestiunile delicate ale vremii, cum ar fi familia, desigur copiii, ecologia, care condamnă războaiele, nedreptatea socială, sărăcia şi altele. Mai mult chiar şi mai semnificativ, vorbeşte şi acţionează în direcţia evanghelizării. În acest ultim sens m-am convins personal prin ce am văzut în Ecuador în luna iunie 2015, într-un oraş care se pregătea pentru vizita papei. Am fost martor cum multe familii catolice au dat curs invitaţiei lui Bergoglio de a-şi deschide casa pentru întâlniri de rugăciune şi pentru a da mărturie despre propria credinţă.

O revenire la Biblie şi la credinţa în Evanghelie?

Mulţi văd şi o revenire a bisericii catolice la „Evanghelie”, la subiecte asociate Reformei, cum ar fi harul, iertarea şi acceptarea. Mulţi consideră că e necesară şi pozitivă unirea în acest efort. Anglicanii deja urmează această cale, la fel şi unii protestanţi, ortodocşi răsăriteni şi unele ramuri protestante, cu precădere penticostalii evanghelici.

Totuși, la 500 de ani de la expunerea celor 95 de teze, ar avea reformatorul Luther încă motive să repete acel act revoluţionar, provocator şi cercetător?

Să vedem dacă, analizând documentele oficiale ale Bisericii Catolice, există încă elementele care i-au determinat pe reformatori, acum cinci secole, să invoce Sola Gratia, Sola Fide, Sola Scriptura, Solus Christus şi Soli Deo Gloria.

Indulgenţele

Să începem cu elementul care a detonat Reforma. După studierea Epistolei către Romani şi comparaţia teologiei acesteia cu practica indulgenţelor, Luther a avut ideea formulării celor 95 de teze. Indulgenţele au fost reafirmate în secolul XX de Papa Paul al VI-lea prin bula Indulegentiarum Doctrina (doctrina indulgenţelor). Acea bulă nu a fost nici înlocuită, nici modificată. Este încă validă. În martie 2015 papa Francisc a anunţat un jubileu extraordinar pentru anul 2016 axat în special pe penitenţă şi indulgenţe. Două luni mai târziu, a prezentat o nouă indulgenţă specială disponibilă tinerilor care aveau să participe la Congresul Mondial de la Rio, de la finalul lunii iulie. Practica e încă validă.

Maica Domnului

În discursul de proclamare a acestui Jubileu al Milei, papa Francisc scria: „Încredinţăm acest an Mamei Milei, ca ea să vegheze asupra parcursului nostru: drumul nostru spre pocăinţă, drumul nostru cu o inimă deschisă, vreme de un an, ca să primim indulgenţa lui Dumnezeu, să primim mila lui Dumnezeu.”1 Iată-ne în faţa unui alt punct cu greutate în tradiţia Bisericii Catolice: rolul Mariei. Pe vremea lui Luther, locul Mariei în soteriologie şi în liturghia catolică era deja unul important, dar azi e şi mai important. Începând cu 8 decembrie 1854 (promulgarea dogmei privind imaculata concepţie) şi continuând cu 1 noiembrie 1951 (constituţia apostolică privind glorificarea şi ridicarea la cer a trupului şi a sufletului), și cu 25 martie 1987 (enciclica Redentoris MATER) sau cu pontificatul actual, rolul Mariei în universul catolic a devenit mai strălucitor, mai proeminent. În ultimul secol și jumătate, aproximativ 30 de acte, cum ar fi enciclice, constituţii apostolice şi dogme privitoare la Maria, au fost promulgate.2 Noul jubileu care a început pe 8 decembrie 2015, constituie o importantă festivitate mariană. Papa Francisc este credincios Mariei, fapt observat în noul nome dat omiliilor sale de duminică. Nu mai apare Angelus, ci Angelus/Regina coelis. Textul enciclicei Laudato si’ se încheie în forţă cu slava adusă Mariei.3

Mesa, euharistia şi transsubstanţierea

Liturghia catolică este construită pe sacramentul mesei, care este unul dintre cele şapte sacramente, temelia tuturor, unindu-le într-o singură liturghie. Fără mesă, celelalte sacramente nu sunt „eficiente”. Acesta este un subiect care necesită studiu minuţios pentru că semnificaţia și funcţia de „jertfă” pe care Biserica Catolică o atribuie mesei nu corespunde învăţăturilor Bibliei. Cât priveşte transsubstanţierea, Biblia nu susţine rolul supranatural al preotului, care ar transforma ostia în trupul lui Hristos. O teologie biblică respinge și ideea că mesa are vreun efect asupra păcatelor sufletelor din Purgatoriu. De secole, în căminul catolic semnificaţia mesei este reconfirmată. În fiecare săptămână papa oficiază mesa în Biserica Casa Santa Marta. Şi este firesc să fie aşa, este doctrina bisericii. O reiterează. Şi o reiterează cu forţă în ultima sa enciclică4, legând totul de ziua de duminică.5

Mărturisirea şi iertarea păcatelor

La început, biserica a dezaprobat practica mărturisirii păcatelor în faţa preoţilor. Sfântul Augustin şi Sfântul Ioan Gură de Aur, părinţi bisericeşti cu influenţă, au predicat că mărturisirea trebuie făcută doar înaintea lui Dumnezeu şi a celor cărora li s-a greşit.6 Apoi Biserica a început să permită practica mărturisirii păcatelor în faţa preoţilor și a iertării oferite de aceștia, iar în final, în 1215, a fost consfinţită ca dogmă. Drept urmare, din 1439, este un sacrament. În ciuda criticilor din interiorul şi din afara bisericii, este principalul sacrament.7 Papa Francisc merge pe aceeaşi linie şi dincolo de ea. Pentru următorul Jubileu al Milei, el a înfiinţat „misionarii Milei” – preoţi care vor merge „în toată lumea să primească confesiuni şi să ierte păcate”. În bula de proclamare a jubileului, publicată pe 11 aprilie 2015, el a afirmat: „Aceştia sunt preoţi misionari speciali, cărora le-am dat autoritatea să ierte păcate ce sunt rezervate spre iertare Scaunului Apostolic.”8

Clericii şi învăţătura despre mijlocire

Există o precondiţie în ceea ce priveşte starea de fapt enunţată la punctul anterior. Autoritatea de a ierta păcatele este subscrisă rolului de mijlocitor pe care îl are clerul, fapt consfinţit în Articolul 1360 al catehismului.9 Preoţii, împreună cu episcopul şi în comuniune cu papa, reprezintă mijlocitorul clerical. În sus-menţionata bulă, papa reafirmă acest rol în privinţa indulgenţelor.10

Cultul sfinţilor şi mijlocirea lor

Rolul sfinţilor ocupă un capitol important în teologia catolică, prezentat cu o aură de puritate şi ceresc.

Dar scenariul religios pământesc este unul de un pronunţat caracter păgân. Puţin îi lipseşte să încorporeze spiritismul, reîncarnarea, închinarea la strămoşi: toate elemente străine de Evanghelie. Deşi suntem cu toţii capabili să înţelegem că asemenea practici nu au nimic biblic11 în ele, Biserica Catolică merge înainte pe acelaşi drum. Raiul e din ce în ce mai plin de sfinţi şi mijlocitori.

Biblia şi/sau tradiţia

Am putea spune că subiectele tratate până acum, toate în contrast cu învăţăturile Scripturilor, se încadrează în doctrina „Sfintei Tradiţii”. Articolul 2 din catehismul catolic, de la paragraful 75 la 83, afirmă că tradiţia este cheia de înţelegere şi de interpretare a Scripturii. Papa Francisc, referindu-se la documentul aferent conciliului Vatican II, Dei Verbum, a afirmat lămurit: „Interpretarea Scripturilor nu poate fi doar un efort ştiinţific individual, ci trebuie întotdeauna comparat şi autentificat de via Tradiţie a Bisericii. Această regulă este decisivă pentru relaţia corectă dintre exegeză şi Magisterium.” Pe scurt, Sfânta Tradiţie este şi rămâne mai presus de Biblie, o idee foarte diferită, de fapt contrară, principiului Sola Scriptura12 din vremea Reformei.

Primatul şi infailibilitatea lui Petru

Inclusiv pentru mulţi catolici, acesta este un subiect delicat şi controversat. Cu ocazia promulgării constituţiei apostolice din 18 iulie 1870, mulţi episcopi s-au sustras de la participare. Chiar dacă infailibilitatea „acţionează” în doar câteva privinţe, când învaţă şi conduce papa este infailibil, faptul de a proclama sfinţi fiind una dintre prerogativele sale. Luther s-a exprimat împotriva acestui statut cu mare putere.

Examinând aceste puncte care compun credinţa catolică este evident că acele „mari schimbări” pe care le aplaudă unii sunt relevante în alte sfere. Sunt importante în societate, pentru relaţii, pentru politică. Totuși ele ignoră de doctrinele fundamentale de credinţă pe care le conţine Evanghelia. Suntem departe, aproape la polul opus faţă de esenţa Reformei. Cu acei cinci stâlpi menţionaţi deja ai Reformei nu există nimic în comun. Aceștia nu au fost inventaţi de reformatori, ci se trag din învăţăturile lui Hristos și ale apostolilor.13

Desigur, Biserica Catolică se schimbă, vedem imboldul reînnoirii, dar sistemul de adevăruri ale credinţei sunt puternic ancorate în Sfânta Tradiţie. O tradiţie care s-a clădit în decursul istoriei și a generat o identitate. O identitate care s-a consolidat în ultimii ani. Categoric că preoţii catolici nu duc lipsă de cunoștinţe și de experienţă în înţelegerea că oamenii de azi, într-o perioadă de schimbare, de nesiguranţă și confuzie, caută repere clare în istorie, în rădăcini, în tradiţie, în bogăţia de convingeri și de temelii dobândite în timp: ei știu că aceasta își doresc oamenii și le-o oferă în cea mai atractivă manieră.

Este supărător faptul că o biserică ce susţine că apără moștenirea creștinismului timpuriu își clădește identitatea pe Sfânta Tradiţie, nu Doar pe Scriptură.

Ce pierdere că elementele fundamentale Sola Gratia, Sola Fide, Sola Scriptura, Solus Christus, Soli Deo Gloria sunt în așa măsură ignorate!

Poate acum, la 500 de ani după Luther, alţi creștini simt nevoia să ia în discuţie cei cinci stâlpi ai Reformei. Protestanţii trebuie să se raporteze doar la credinţă, doar la har, doar la Scriptură, doar la Hristos și să Îi dea slavă doar lui Dumnezeu. Fără acestea, poate că au pierdut esenţa.

 

Articol apărut în revista Semnele timpului, iunie 2016

1 Papa Francisc I apud Andrea Tornielli, „Il Giubileo della Misericordia e le indulgenze”, 13 mar. 2015, catt.ch

2 Vezi capitolele şi paragrafele despre Maria în Catehismul Bisericii Catolice, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 1993 (http://www.credinta-catolica.ro/cbc/)

4 Laudato Si’, par. 236, loc. cit. Vezi şi Misericordiae Vultus (Bula de declarare a Jubileului Extraordinar al Milei), par. 22, https://w2.vatican.va/content/francesco/en/apost_letters/documents/papa-francesco_bolla_20150411_misericordiae-vultus.html

5 Laudato Si’, par. 237, loc. cit.

6 „De ce să îmi expun în faţa oamenilor rănile sufletului? Duhul Sfânt este cel care iartă păcatele; OMUL NU POATE IERTA PĂCATELE, pentru că are nevoie de doctor la fel ca aceia care caută la el leacul. Şi, dacă îmi vei spune: «Împlinim făgăduinţa lui Hristos făcută apostolilor: ’Orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri’», îţi voi răspunde că Domnul a făgăduit că Îl trimite pe Duhul Sfânt PRIN CARE păcatele vor fi iertate. Deci acum Duhul lui Dumnezeu este cel care iartă păcatele, NU TU” (Sfântul Augustin, Predica 99, De Verb. Evang. Luca).

„Vă îndemn şi vă implor să vă mărturisiţi păcatele lui Dumnezeu, EU NU I LE SPUN OMULUI ca să le cunoască. DOAR DUMNEZEU ÎŢI VEDE MĂRTURISIREA” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Predica De Inc. Dei).

7 Catehismul Bisericii Catolice, http://www.credinta-catolica.ro/cbc/

8 La stampa, 13 aug. 2015.

9 Vezi nota 7.

10 Misericordiae Vultus, par. 22, loc. cit.

11 Vezi Isaia 8:19-20; Apocalipsa 17 – 18.

12 Vezi 1 Corinteni 4:6.

13 „Doar prin credinţă” – Ioan 3:16-18; Romani 1:16-17; „Doar prin har” – Ioan 10:18; Romani 3:24; „Doar Hristos” – Ioan 14:6; Fapte 4:12; „Doar prin Scriptura” – Matei 5:17-18; 1 Corinteni 4:6.

DISTRIBUIE: