Oscarul pentru cel mai bun film a distins anul acesta drama „Spotlight”, readucând în atenţia lumii povestea reală a echipei de jurnaliști de investigaţie din cadrul Boston Globe care, în anul 2002, a făcut publică complicitatea sistemică a Bisericii Catolice din SUA în tăinuirea abuzurilor comise de preoţi. Deși decenii întregi s-au scurs de la ivirea primelor bănuieli cu privire la proporţia fenomenului abuzurilor, nici până astăzi nu există un consens cu privire la cauzele lui.

O comisie a Vaticanului privind abuzul sexual comis de clerici s-a reunit joi pentru o proiecţie privată a filmului, care a constituit un punct pe agenda unei întruniri de trei zile a membrilor, chiar pe tema fenomenului abuzurilor. Întrunirea vine pe fondul criticilor tot mai dese cu care s-a confruntat papa Francisc în ultimul timp. Pontifului i-au fost reproșate lentoarea și ineficienţa acţiunilor Bisericii Catolice în remedierea și combaterea epidemiei de abuzuri. De menţionat este faptul că papa Francisc a înfiinţat comisia pentru investigarea abuzurilor comise de clerici în anul 2014, numind personal clerici și supravieţuitori ai abuzului drept membri. Comisia a fost de atunci condusă de cardinalul Sean O’Malley, care a fost învestit cardinal imediat după demisia cardinalului Law, arhiepiscopul de Boston și nume-cheie în scandalul privind abuzurile.

Deși Vaticanul nu a emis încă o declaraţie publică privind filmul, Radio Vaticana a lăudat pelicula, un comentator notând că felul în care prezintă activitatea echipei Spotlight este „onest” și „convingător”. Același comentator nota și că munca jurnaliștilor a ajutat Biserica Catolică din Statele Unite „să accepte pe deplin păcatul, să îl recunoască public și să plătească pentru toate consecinţele lui”. În definitiv, poziţia aceasta este în acord cu declaraţia publică făcută de Vatican în urmă cu trei ani, când părintele Robert Oliver, oficialul însărcinat de Vatican să investigheze infracţiunile sexuale a recunoscut că mass-media americană a ajutat biserica în confruntarea cu scandalul de abuz.

Momentan însă, Vaticanul rămâne împărţit în două tabere: cea reformatoare, care cere responsabilizarea publică a abuzatorilor și a episcopilor care i-au supravegheat, și cea tradiţionalistă, care continuă să vadă utilă mușamalizarea cazurilor de acest tip. Opinia publică presează de partea reformatorilor, însă în absenţa unui consens în privinţa cauzelor acestui fenomen, cea mai puternică speranţă de remediere se prinde de politicile locale de „toleranţă zero”. Totuși identificarea cât mai exactă a cauzelor ar trebui să rămână o prioritate pentru eradicarea fenomenului, nu doar ameliorarea simptomelor lui.

Celibatul vinovat

Richard Sipe, un fost călugăr benedictin și preot catolic devenit psihoterapeut, consideră că există o legătură directă între abuzurile sexuale și celibat. În 1990, el a publicat un studiu, realizat pe o perioadă de 25 de ani, care a arătat că în orice moment 50% dintre preoţi au fost activi sexual în ultimii trei ani. Cifrele sunt valabile nu doar în Scoţia, ci și în alte locuri: Spania, Olanda, Elveţia sau Africa de Sud. „Cazul O’Brien și Scoţia nu sunt excepţii”, susţine Sipe.

El afirmă, de asemenea, că 70% dintre preoţi sunt imaturi din punct de vedere psihosexual. Celibatul, susţine el, nu este pentru oricine. Atunci când activitatea sexuală legitimă e interzisă, unii recurg la soluţii ilegitime. „Majoritatea clericilor nu pot face faţă, într-un mod constructiv, privării de activitate sexuală”, spune Sipe, adăugând că 6% dintre preoţi au făcut sex cu minori. Pe deasupra, Sipe afirmă că preoţii trăiesc vieţi duble și se apără unii pe alţii: „Corupţia pornește de sus în jos. Preoţii din poziţii înalte, rectorii și episcopii au vieţi active din punct de vedere sexual și se protejează unii pe alţii – un fel de șantaj sfânt”.

Ernie Allen, președinte al Centrului Naţional pentru Copii Dispăruţi și Exploataţi, este însă de părere că „Biserica Catolică nu trebuie văzută ca un epicentru al acestei probleme sau un loc în care [pedofilia] este o problemă mai mare decât oriunde altundeva. Vă pot spune fără ezitare că am văzut astfel de cazuri în multe medii religioase, de la misionari însărcinaţi cu evanghelizarea și preoţi populari până la rabini și alţii.” Aceeași idee o susţine și Philip Jenkins, care scria pentru Pittsburg Post-Gazette, că expresia „«preot pedofil» nu este o specialitate catolică” și că „studierea unor cazuri petrecute în ultimii 20 de ani nu vine cu nicio dovadă că preoţii catolici sau alţi clerici celibatari sunt mai predispuși să se implice în infracţiuni sau abuz sexual, faţă de clerul din alte culte sau chiar faţă de laici. Oricât de hotărâtă ar fi presa să vadă în acestă chestiune o criză a doctrinei celibatului, acuzaţia este fără sprijin.”

Un defect al sistemului sau al culturii timpului?

Din perspectiva Barbarei Blaine – președinta principalului grup de victime ale abuzurilor preoţilor din SUA –, rădăcinile abuzurilor se află în cu totul altă parte: cultura marcată de secretomanie a bisericii, în fixaţia ei pe protejarea clericilor, în practica recunoscută de rotire a cadrelor pentru a li se pierde urma și influenţa. Ea își făcea publică opinia în comentariul la o declaraţie a papei Benedict al XVI-lea, care indicase că biserica nu a taxat cazurile de pedofilie altfel decât o făcea societatea deceniilor trecute. Papa a amintit că în anii ‘70 pedofilia nu era considerată un rău absolut, ci mai degrabă o preferinţă comportamentală tolerată în numele relativismului.

O ipoteză similară fusese argumentată și de un studiu condus de John Jay College of Criminal Justice, plătit de Conferinţa Episcopilor Catolici din Statele Unite, care susţinea că liberalismul anilor 1960 a provocat o creștere a numărului de abuzuri, în timp ce anii de conservatorism promovat de regimul președintelui Reagan au condus la o scădere a fenomenului. Critici ai studiului spun însă că incidenţa abuzului a crescut mai degrabă înainte de „epoca permisivismului social” și la jumătatea anilor ’60, decât după.

Același raport al Colegiului „John Jay” atrage atenţia asupra deficienţelor de instruire în cadrul seminariilor teologice catolice, instruire care nu reușește să furnizeze suficientă grijă educaţională și emoţională pentru bărbaţii hirotoniţi între anii 1940 și 1950. Identificarea acestei cauze a venit oarecum ca un răspuns la acuzaţiile că, de fapt, criza abuzurilor ar fi fost o „criză a homosexualităţii” care a defulat în tragedia internaţională – mai ales ţinând cont de faptul că majoritatea victimelor preoţilor erau băieţi.

Aspecte mai puţin popularizate

Alţi analiști ai fenomenului au scos în evidenţă necesitatea de a distinge între pedofilie și efebofilie (manifestarea interesului sexual faţă de un adolescent cu vârsta de 15-19 ani), mizând pe faptul că o definire mai precisă a termenilor ar impune renunţarea la eticheta de „preoţi pedofili”. O analiză făcută de cercetătorii Pam Cartor, Peter Cimbolic și Jennifer Tailon asupra unui studiu condus de Colegiul „John Jay” menit să evalueze natura și extinderea abuzului sexual comis de cler a scos la iveală faptul că, păstrând proprietatea termenilor, doar 6% din preoţii care se fac vinovaţi de abuz sexual asupra minorilor în Statele Unite ar fi fost pedofili, 32% ar fi fost efebofili, 15% ar fi vizat doar copii de 11 și 12 ani (și fete, și băieţi), 20% au avut victime de vârste foarte diferite, iar 27% au avut victime de vârste oarecum diferite” astfel încât nu putea fi identificat un tipar.

Alte voci au dat vina pe o reducere a numărului de bărbaţi catolici dispuși să slujească drept preoţi, motiv pentru care Biserica Catolică i-ar fi rotit pe cei disponibili. Mai dificil de intuit de către observatorii din cultura actuală ar fi o cauză legată de stadiul la care se afla practica terapeutică din domeniul psihologiei și psihiatriei în anii de vârf ai abuzurilor. Thomas Plante, un psihiatru specializat în consilierea victimelor abuzului, cu o vastă experienţă în investigarea abuzurilor comise de preoţi, spunea că „marea majoritate a cercetării privind abuzul sexual împotriva minorilor nu exista până la începutul anilor 1980. Astfel că, la vremea aceea, părea rezonabil să tratezi acești bărbaţi [prin consiliere, n.r.], după care să îi redai îndatoririlor lor preoţești. Privind în urmă însă, aceasta a fost o greșeală tragică”, a declarat psihiatrul.

Și David F. Pierre Jr, autorul cărţii Sins of the Press: The Untold Story of The Boston Globe’s Reporting on Sex Abuse in the Catholic Church, scria pentru MediaReports că „filmul portretizează extrem de greșit modul în care oficialii bisericii au răspuns cazurilor de preoţi abuzivi, cu ani în urmă, și în mod esenţial ignoră rolul pe care psihologii seculari l-au jucat în această criză”.

Într-un interviu acordat The New York Times, Pierre declara că cel mai mare defect al filmului este acela că nu a portretizat psihologi care, așa cum a reieșit din anchetă, au asigurat oficialii bisericii că preoţii abuzivi se puteau întoarce în siguranţă la sarcinile lor, după tratament. Tom Ortenberg, director executiv al casei de producţie care a lansat filmul Spotlight, a răspuns că, în parte, „Domnul Pierre perpetuează un mit pentru a distrage atenţia de la experienţele reale privind abuzul, cazuri care continuă să iasă la lumină în fiecare zi”. Totuși autorul articolului Boston Globe aflat în miezul acţiunii peliculei menţionează influenţa psihologilor, lăsând însă să se înţeleagă că aceasta nu a fost singura forţă care a permis desfășurarea la scară globală a tăinuirii sistemice: „Pastorii și episcopii (…) au văzut abuzul ca pe un păcat de care preoţii trebuie să se pocăiască, mai degrabă decât ca pe o obsesie compulsivă pe care s-ar putea să nu fie în stare să o controleze.”

Foto: events.ucsb.edu