În timp ce întreaga Franţă pulsa în ritm cu galeriile de microbiști atenţi la Campionatul European de Fotbal, la circa 3.200 de kilometri depărtare, ferit de mulţimile agitate și de ochii lumii, se desfășura primul sinod panortodox de la Marea Schismă (1054) încoace. Tot un fel de finală și acest sinod, doar că miza și semnificaţiile lui sunt altele decât cele ale jocurilor de pe stadioanele „profane”.

Credinciosul de rând nu a acordat prea mare atenţie evenimentului panortodox, însă, la nivel ecleziastic, așteptările au fost mari. Întâlnirea putea reprezenta un punct de cotitură în înţelegerea și pregătirea viitorului ortodoxiei.

Provocările cu care se confruntă Biserica Ortodoxă de secolul al XXI-lea sunt semnificative. Laicizarea, impactul postmodernismului asupra mentalităţii credinciosului de rând, diminuarea importanţei relaţiilor maritale, noile direcţii de discuţie în cadrul mișcării ecumenice și apropierea de Biserica Romano-Catolică, fluctuaţiile de credibilitate și impact ale bisericii în cadrul societăţii, relaţiile dintre Bisericile Ortodoxe, relaţiile cu celelalte religii – iată doar câteva dintre provocările contemporane. Așadar nu este de mirare că ochii multor curioși s-au îndreptat spre eveniment, mai ales că, de la ultimul sinod similar, a trecut mai bine de un mileniu. Ce impact social și religios trebuie așteptat? Aceasta este întrebarea care a avut încărcătura unei „finale” pentru o biserică influentă în multe societăţi estice.

Miza istorică

Istoria primului Sinod Panortodox demarează cu momentul în care patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea a declarat, în 1902, că este necesară o întâlnire de clarificare a poziţiei Bisericii Ortodoxe în raport cu lumea religioasă. Pentru prima dată, fie și numai la nivel declarativ, se sesiza o deschidere a Bisericii Ortodoxe faţă de celelalte biserici. Aceea a fost totodată și scânteia care a dat naștere ecumenismului modern în sânul Bisericii Ortodoxe. Au mai trecut însă trei decenii până când biserica a făcut următorii pași. În 1930, autorităţile ecleziastice, prin intermediul unei comisii preliminare, întrunite la Athos, au decis o listă de 17 subiecte ce urmau să fie supuse scrutinului liderilor religioși. Instabilitatea politică și religioasă cauzată de cele două războaie mondiale a făcut imposibilă continuarea demersurilor organizatorice. Patriarhul ecumenic Athenagora I este cel care a adus din nou în actualitate nevoia organizării unui sinod panortodox. În 1961, la Rhodos, are loc prima conferinţă panortodoxă, unde s-a întocmit o listă de peste 100 de subiecte de analiză și dezbatere (dintre care zece principale și restul subpuncte) care să constituie agenda viitorului sinod.

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu și ceilalţi Întâistătători, în catedrala Sf. Minas din Heraklion, Creta.
Patriarhul Ecumenic Bartolomeu și ceilalţi Întâistătători, în catedrala Sf. Minas din Heraklion, Creta.

O agendă încărcată

Agenda a trecut însă prin mai multe revizuiri. În 1976, cu ocazia primei conferinţe panortodoxe presinodale de la Chambesy, Elveţia, a fost stabilit un plan de pregătire a unui sinod panortodox. Au fost primite propuneri din partea Bisericilor Autocefale cu privire la subiectele care ar fi urmat să fie abordate și care se cereau analizate în prealabil de o comisie de lucru, pentru a exista un consens referitor la modul în care urmau să fie abordate. Ulterior au mai avut loc trei întâlniri, tot la Chambesy, în 1982, 1986 și 2009, toate pregătind drumul primului Sinod Panortodox. În ultima fază a discuţiilor, au existat alte trei întâlniri la Centrul Ecumenic Patriarhal din Chambesy: în octombrie 2014, februarie 2015 și martie-aprilie 2015, fiind revizuite documentele care clarifică relaţia dintre Biserica Ortodoxă și celelalte biserici, precum și documentele ce urmau să facă obiectul discuţiilor la sinod. Având în vedere aceste pregătiri mult prea îndelungate, era de așteptat ca primul Sinod Panortodox al istoriei recente să trezească mai mult interes.

Contextul întâlnirii

Primul Sinod Panortodox a avut loc în contextul apropierii din ce în ce mai mari dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică. Unul dintre evenimentele cele mai notabile în acest sens a fost întâlnirea dintre suveranul pontif (Francisc I) și patriarhul ortodox al Constantinopolului (Bartolomeu) la Ierusalim, în 2014, și care s-a încheiat cu semnarea unui document ce sublinia nevoia și importanţa acestei apropieri. Momentul a fost urmat de alte câteva întrevederi publice, cu același scop, între care cea mai publicitată a fost probabil slujba comună de la Istanbul, din 2014, încheiată cu o chemare publică la unitate, precum și declaraţia comună a celor doi capi ai bisericilor cu privire la situaţia refugiaţilor din insula Lesbos. În viitor, se dorește organizarea unei întâlniri în care cele două biserici să celebreze împreună cei 1.700 de ani scurși de la primul conciliu ecumenic, de la Niceea, din anul 325.

Slujba de Rusalii, înainte de Sinod, la catedrala Sf. Minas.
Slujba de Rusalii, înainte de Sinod, la catedrala Sf. Minas.

În acest context, papa Francisc I a avut doi observatori importanţi la Sinodul Panortodox, în persoana cardinalului Kurt Koch și a episcopului Brain Farell, președintele, respectiv secretarul pontifical pentru Unitatea Creștină. Farrell a subliniat importanţa angajamentului ecumenic, din perspectiva catolicilor, arătând că, în opinia suveranului pontif, evenimentul este unul „extrem de important pentru ortodoxie, pentru relaţia noastră cu Biserica Ortodoxă și, dincolo de toate acestea, de o importanţă supremă pentru creștinul chemat să dea mărturie într-o lume tot mai confuză cu privire la rolul religiei”.

Tensiunile din jurul documentelor sinodului

Cu asemenea perspective ecumenice în fundal, sinodul a fost organizat la Academia Ortodoxă din Kolymbari, de pe insula Creta, în perioada 16-27 iunie 2016. S-a vrut să fie deschis în data de 16 iunie 2016, printr-o liturghie solemnă în Biserica „Sfânta Mina”, exact în ziua de Rusalii, ca o reeditare a evenimentului biblic al revărsării Duhului Sfânt peste ucenici, la Cincizecime. La întâlnire au fost invitaţi reprezentanţii celor 14 Biserici Ortodoxe Autocefale. Agenda întâlnirii a fost rezumată în șase puncte: autonomia bisericii şi modalitatea proclamării ei; importanţa postului și respectarea lui astăzi; relaţia Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine; misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană; diaspora ortodoxă; taina căsătoriei și impedimente pentru încheierea ei. Cu mici diferenţe, subiectele propuse spre discuţie s-au regăsit pe lista din 1961, când a avut loc prima conferinţă panortodoxă, la Rhodos. Deși fidele unei agende vechi de 50 de ani, documentele puse în discuţie au stârnit totuși dezbateri puternice.

În dreptul documentului privind relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul bisericilor creștine, tensiunile s-au născut din cel puţin două motive, care au blocat discuţia și votul bisericilor prezente la sinod. Conţinutul documentului a fost contestat de unul dintre principalii teologi ai Bisericii Ortodoxe, Dimitrios Tselenghidis, profesor de dogmatică la Facultatea de Teologie a Universităţii Aristoteliene din Tesalonic și ucenic al Sfântului Paisie Aghioritul. Acesta a acuzat că „textul documentului prezintă un întreg lanţ de inconsecvenţe sau chiar de contradicţii teologice”[1]. Documentul numește Biserica Ortodoxă „Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească”[2], însă Tselenghidis a evidenţiat formularea din Articolul 6, care susţine că „Biserica Ortodoxă recunoaște existenţa istorică a celorlalte Biserici și Confesiuni Creștine care nu se află în comuniune cu aceasta”[3], teologul reclamând că, din punct de vedere dogmatic, nu pot exista mai multe biserici. Astfel „nu se poate vorbi de un pluralism – mai multe «Biserici» care au dogme diferite. În consecinţă, atâta timp cât aceste «Biserici» rămân neschimbate în ereziile din credinţa lor, nu este corect din punct de vedere teologic să le recunoaștem.”[4]

Reprezentanţii bisericilor ortodoxe la deschiderea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe.
Reprezentanţii bisericilor ortodoxe la deschiderea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe.

Al doilea motiv de tensiune a fost poziţia pro-ecumenică a lui Bartolomeu I, patriarhul Constantinopolului, care, prin contactele oficiale cu papa Francisc I, a creat o relaţie interconfesională puternică, dezavuată de unii lideri ai Bisericii Ortodoxe. George Demacopoulos, codirector al Centrului de Studii Ortodoxe din Fulham, îi amintea pe mitropolitul Serafim de Pireu și pe mitropolitul Hierotheos (Vlachos) din Nafpaktos ca reprezentanţi de seamă ai contestatarilor apropierii ecumenice.

Sincopele sinodului

La întâlnirea de pe insula Creta a mai apărut un factor de criză, și anume polarizarea și spiritul naţionalist, manifestat prin absenţa de la întâlnire a reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe din Rusia, Antiohia, Bulgaria şi Georgia. Factorul de criză putea fi anticipat încă din 22 ianuarie, când, la Centrul Ecumenic al Patriarhiei Constantinopolului de la Chambésy, a avut loc Sinaxa Întâi-Stătătorilor Bisericilor Autocefale. Acolo, cea mai dură motivare a absenţei a oferit-o patriarhul rus, Chiril, care a declarat că nu vede necesară desfășurarea unui sinod deoarece starea bisericii din Ucraina, supusă unor presiuni schismatice, nu este rezolvată încă. Alt motiv invocat de Chiril pentru neparticipare a avut în vedere raporturile tensionate dintre Patriarhia Antiohiei și Patriarhia Ierusalimului cu privire la Eparhia[5]Qatarului, ceea ce ar împiedica prezenţa acestora la întâlnire. Al treilea argument al lui Chiril în defavoarea organizării unui sinod a fost faptul că încă nestinsul conflict la acel moment dintre Turcia și Rusia e de natură să împiedice participarea unora dintre reprezentanţi la întâlnire. Chiril a adăugat și că „o îngrijorare mare… trezește proiectul documentului «Cu privire la impedimentele pentru căsătorie», care conţine doar o enumerare rigidă a impedimentelor canonice și nu este oglindită în niciun fel poziţia Bisericii referitoare la instituţia familiei în lumea contemporană.” Prin discursul lui din luna ianuarie 2016, patriarhul Chiril a arătat lumii o biserică ce trece prin mari frământari, între care poate cea mai semnificativă este lipsa unităţii în sânul ortodoxiei.

Absenţa patriarhului Chiril de la sinod a făcut ca mesajul său politic să fie extrem de vizibil, la fel cum a fost și faptul că între patriarhul ecumenic al Constantinopolului, Bartolomeu I, și patriarhul Chiril al Rusiei există o ruptură. Starea aceasta de tensiune, fondată pe mize politice și de influenţă teritorială, are o istorie bogată în cadrul Bisericii Ortodoxe. Întrebarea de pe buzele multora a fost dacă, în aceste condiţii, se mai poate vorbi cu adevărat despre un sinod panortodox când cea mai reprezentativă Biserică Ortodoxă ca număr de credincioși a absentat de la întâlnire.

Ce rămâne în urmă

Provocarea oricărei biserici în secolul al XXI-lea este aceea de a păstra echilibrul între abordarea istorică, raportarea la Scriptură și nevoia de relevanţă în contextul istoric în care se află. Uitându-ne spre ceea ce ar fi trebuit să fie un eveniment istoric, Sinodul Panortodox nu a făcut prea mult în afară de a scoate în evidenţă luptele interne ale unei biserici care privește foarte mult spre trecut. Nicio biserică nu este scutită de frământări interne și nici de posibilitatea ca, în momentele pe care le construiește în perspectiva unui impact istoric, să asistăm de fapt la o evidenţiere a slăbiciunilor ei umane. Întâlnirea din insula Creta a demonstrat că, înaintea factorului spiritual, primează de multe ori interesele teritoriale, mizele politice și sentimentele naţionaliste. Că existau probleme deja, o știa toată lumea. În opinia unora, e posibil ca Sinodul Panortodox să fi creat premisele ca, în interiorul Bisericii Ortodoxe să apară o și mai mare fisură în abordarea și tratarea problemelor prezente, cu reverberaţii pentru viitor. Iar lucrul acesta va părea și mai probabil dacă, în ciuda angajamentelor luate, deciziile asumate vor întârzia să fie implementate.

Deschiderea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe la Academia Ortodoxă din Creta.
Deschiderea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe la Academia Ortodoxă din Creta.

Istoria acestui sinod se va scrie și din perspectiva rezultatelor, iar acestea trebuie așteptate cu răbdare. Timpul va decide dacă Sinodul Panortodox a fost mai mult decât un simplu schimb de amabilităţi sau de dezbateri și nuanţări teologice. Cert este că, în organizarea și desfășurarea sinodului, s-a văzut o biserică cu o istorie lungă, care trebuie să deprindă abilitatea de a purta dezbateri teologice constructive, golite de diverse interese naţionale și motivate de preocupări politice. Imaginea este pusă în evidenţă de un contrast: în timp ce liderii ortodocși consumă energie în mici (sau mai mari) dispute pentru influenţă, Biserica Catolică acumulează tot mai multe puncte sub conducerea charismatică a papei Francisc. Ce va urma?

Footnotes
[1]„«Analiza documentului ecumenist elaborat pentru Sfîntul și Marele Sinod din 2016: „RELAŢIILE BISERICII ORTODOXE CU RESTUL LUMII CREȘTINE”», 5 febr. 2016, aparatorul.md”.
[2]„Ibidem”.
[3]Ibidem.
[4]Ibidem.
[5]„Eparhia este unitatea teritorială bisericească condusă de un episcop”.

Note

„«Analiza documentului ecumenist elaborat pentru Sfîntul și Marele Sinod din 2016: „RELAŢIILE BISERICII ORTODOXE CU RESTUL LUMII CREȘTINE”», 5 febr. 2016, aparatorul.md”.
„Ibidem”.
„Eparhia este unitatea teritorială bisericească condusă de un episcop”.