Nu mai puţin de 96,5% dintre români cred în Dumnezeu, a arătat cel mai recent sondaj INSCOP pe această temă. Statistica lasă loc unei interpretări contraintutive cu privire la motivaţia din spatele acestei credinţe.

A devenit un lucru comun ca religia să fie privită drept un apanaj mai degrabă al ţărilor în dezvoltare decât al celor dezvoltate. Aceasta, deoarece oamenii mai săraci ar beneficia de pe urma sprijinului psihologic pe care li-l oferă credinţa în ceva mai bun decât ceea ce au în timpul vieţii. Metamorfoza peisajului religios global încurajează o astfel de perspectivă: Africa a devenit epicentrul mondial al creștinismului, iar America de Sud pulsează credinţă mai mult decât bătrâna Europă. În acest tablou, doar Statele Unite se încăpăţânează să aibă o poziţie diferită, fiind o ţară dezvoltată (bogată), cu o statistică generoasă privind numărul credincioșilor practicanţi.

România pare să respecte tiparul ţării sărace, dar credincioase, cu un procent de 96,5% dintre cetăţeni declarându-și credinţa în Divinitate. Însă pe măsură ce Barometrul INSCOP-ADEVĂRUL avansează cu întrebări mai detaliate, se observă începutul unei neconcordanţe în declaraţii, care lasă să se intuiască un tablou mult mai complex decât cel dezvăluit de statistici.

Astfel, potrivit cercetării citate de Agerpres, 83,9% dintre români se consideră persoane religioase, 10,3% — nereligioase, în timp ce 1,1% se declară atei convinși. Însă, în rândul acelorași respondenţi, doar 59,6% cred în existenţa Raiului, 57,5% în cea a Iadului și chiar și mai puţini (54,4%) cred în viaţa de apoi. Aceasta, în ciuda faptului că 84,4% dintre ei cred în sfinţi. Procentele sugerează o crevasă logică: Dacă doar 54,4% cred în viaţa de apoi, cum este posibil ca 57,5% să creadă în Rai? Și, dacă doar 57,5% cred în Rai, unde consideră cei 84,4% care cred în sfinţi că sălășluiesc aceștia?

Dincolo de evidenta inconsecvenţă, aceste statistici mai arată un lucru: Fiindcă puţin peste jumătate dintre ei cred în viaţa de apoi, în Rai și Iad, pare limpede că nu consolarea unei vieţi mai bune, eterne și nici frica de o pedeapsă veșnică îi motivează să creadă în Dumnezeu. Lucrul acestea îi contrazice pe sociologii care fac apologia credinţei care consolează angoasele existenţei, chiar dacă nu clarifică motivele pentru care cei mai mulţi dintre cetăţenii ţării cred într-o divinitate.

O altă constatare interesantă este faptul că, deși 83% dintre români spun că respectă sărbătorile religioase și 65,6% spun că se roagă în mod regulat, iar 53,6% că din când în când contribuie cu bani la biserică, românii nu obișnuiesc să frecventeze o biserică. Aproximativ 37,8% dintre cei care se declară religioși merg la biserică doar la marile sărbători, 18,9% – o dată pe lună, 10,2% – o dată pe an sau mai rar, iar 3,4% declară că nu merg la biserică. Mult mai puţini sunt cei care frecventează săptămânal biserica: 25,4%. Doar 2,7% merg la biserică de câteva ori pe săptămână și 0,9% spun că merg zilnic.

Statisticile conturează un portret al credinciosului-hibrid, care nu are probleme să reconcilieze credinţa monoteistă cu superstiţii – precum deochiul, în care cred 31,2%, blestemele, în care cred 25,5%, horoscopul, în care cred 23,8% – ori cu convingeri privind existenţa extratereștrilor (15,6%) sau cu încrederea în puterea vrăjitoriei (15,3%). Aceasta nu este, în sine, o noutate. Că românul este superstiţios a arătat-o și un studiu efectuat de grupul Soros, în 2011. Niciunul dintre aceste studii nu a sondat însă suficient de adânc pentru a dezvălui motivaţiile credinţei românilor. Cu siguranţă ar fi o temă de studiu ofertantă. Până atunci însă, ne putem opri la a nota că, sondajul INSCOP denotă o creștere cu 2,5 procente a numărului românilor credincioși.

DISTRIBUIE: