Recent, am descoperit că un prieten din copilărie s-a călugărit. Și nu este primul. Acum vreo 15 ani, un alt prieten a pornit pe aceeași cale.

Ca și atunci, și de data aceasta surpriza a fost mare. Însă, acum, uimirea a fost cu atât mai mare cu cât am descoperit acest lucru pe internet, citind un articol scris pe blogul său, în care povestea cum că ar fi lovit, cu vorba, niște neoprotestanţi, pe care îi numea peiorativ sectari, care îl provocau verbal într-un tren undeva între Bucovina si Ardeal. Și pentru că nu se potoleau, a vrut să-i lovească și cu pumnul. Totuși mirarea nu a fost atât de mare pentru lipsa de blândeţe a tânărului călugăr, de care, de altfel, se căia sincer în articolul său, ci pentru atitudinea nu doar necreștinească, ci chiar pe alocuri agresivă a unora dintre cei ce îi urmăreau scrierile și își exprimau opiniile în secţiunea de comentarii. Am să redau doar câteva fragmente mai jos:

X-ulescu: „O inimă mare, pentru Hristos, nu poate suferi să audă hula sectanţilor. Sectanţii o ţin pe a lor, oricum (am și rude, știu cum e). Unii te provoacă (aveam o vecină care venea să ne convingă…!!!). Mai știu că unii pot veni în casa unui ortodox să facă mișto că are icoane pe perete și cruce. Pe ăștia numai bunul Dumnezeu îi poate întoarce…”

Y-ulescu: „Eu zic că nu a fost un păcat, doar nu pentru Dvs. personal aţi făcut-o ci în apărarea Dreptei Credinţe a ORTODOXIEI care este singura credinţă restul sunt religii. Sunt atât de insolenţi acești sectari cu mutrele acelea mieroase te opresc pe stradă, îţi bat la uşa casei te agasează peste tot!”

Z-ulescu: „Aduceţi-vă aminte , în timpul Sinoadelor ecumenice, cât de aprige erau disputele în acest sens. Amintiţi-vă faptul că Patriarhul Nicolae l-a pălmuit pe ereticul Arie în faţa Sinodului pentru inepţiile sale la adresa lui D-zeu… Acesta este o latură a patosului credinţei, dreptei credinţe întru Hristos…”

W-ulescu: „Sectanţii, nu știu dacă s-a observat, parcă nici nu sunt români, nu sunt iubitori de ţară și neam. Ortodocșii iubesc, mărturisesc, suferă și se bucură la tot ce înseamnă această ţară. Am văzut acest lucru la colegi de servici, la vecini. Nu înţeleg, de ce? Așa este sufletul lor sau sunt învăţaţi așa?”

Citind rândurile redate mai sus nu m-am putut abţine să mă gândesc că, probabil, tânărul monah a fost ulterior mușcat de o părere de rău mai mare pentru ce a provocat în cititorii lui decât pentru faptele relatate în articolul său. Căci Hristos spune în Sfânta Evanghelie după Matei (cap 18): „Cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala.” Până la urmă, mă întreb cine este smintitul și cine este smintitorul? Căci, în ciuda faptului că monahul se căia de faptele lui, auditoriul îl lăuda, îl încuraja și îi scuza faptele, că doar erau făcute ca să apere „dreapta credinţă întru Hristos…” Într-un fel mă trec fiorii când mă gândesc cât de ușor alătură „oamenii credinţei” numele lui Hristos unei propoziţii pline de neadevăruri și răutăţi, ca și cum simpla alăturare ar avea darul de a sfinţi necurăţiile cărora li s-a adăugat.

Oameni în care s-a așezat profund dragostea de neam și, eventual, de biserică – tot ca un instrument de ancorare a neamului – îl folosesc pe Hristos ca să-și îndreptăţească gândurile tenebroase. Poate că ignoranţa aceasta vine din faptul că nu au citit suficient Sfânta Carte. Căci, dacă ar fi citit-o, cred că ar fi descoperit un Iisus Hristos preocupat nu de neam și tradiţii, ci de mântuirea celor pierduţi (Luca 19.10; Matei 15.3). Iar Sfântul Apostol Ioan spune în, poate, cel mai cunoscut verset al Bibliei că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.

Dacă ar fi să luăm exemplul lui Hristos și am crede că sectanţii s-au rătăcit, ar trebui să încercam, cu argumente, să-i aducem pe calea cea dreaptă. Însă în loc să încerce acest lucru, se pare că și astăzi, așa cum s-a întâmplat și în timpul regimului Antonescu, poporul cel „drept-credincios” își însușește, de la cei ce trebuiau să le fie învăţători, o agresivitate catalogată ca sfântă și îndreptăţită. În general, cel care nu are argumente folosește pumnul ca ultim argument (vezi islamismul azi). Din câte știu, este și o zicală pe tema asta. Se vede însă ușor că argumentele atât ale autorului articolului, cât și ale adepţilor săi nu sunt legate de viaţa și învăţăturile lui Iisus, ci de neam și de prezervarea bisericii. Și dacă nu merge altfel, merge cu pumnul.

Aș îndrăzni să spun că iudeii, când și-au epuizat puţinele argumente, au făcut la fel. Ca urmare, Iisus Însuși a spus neamului Său: „Iată, casa voastră vi se lasă pustie. Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit.” (Mat 23.37-38). Același duh rău de a-i aduce la tăcere pe cei care nu cred ca noi – chiar dacă au argumente – a fost și molima care a măcinat poporul iudeu. Și, într-adevăr, casa le-a rămas pustie și Evanghelia s-a dus către neamuri. Ironia face că tocmai neamurile, care au fost desconsiderate de iudei ca fiind nevrednice de mântuirea lui Dumnezeu, au primit prin mila lui Dumnezeu „dreapta credinţă”, iar de atunci și până acum se simt îndreptăţite să desconsidere și să urască pe toţi aceia care cred că neamul și tradiţia sunt mai puţin importante decât cuvântul lui Dumnezeu (precum spunea unul dintre ei: „nici nu sunt români, nu sunt iubitori de ţară și neam …”).

La aproape o mie de ani de la moartea lui Hristos, biserica a suferit prima mare ruptură (1054 d.H.). Biserica Răsăriteană s-a scindat de cea Apuseană, formând cele două mari biserici tradiţionale cunoscute azi. Biserica Catolică a luat o cale expansivă, în timp ce Biserica Ortodoxă a intrat într-un conservatorism sever. Cu toate că Mântuitorul a dat porunca: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura” (Marcu 16.15), Ortodoxia s-a mulţumit mai degrabă cu păstrarea oilor care erau deja în ţarc, prin botezul copiilor – care poate fi susceptibil de o înregimentare înainte ca recrutul să fie conștient, chiar dacă practica a început în istorie motivată altfel –, afurisirea si ostracizarea celor ce aveau curajul de a „părăsi dreapta credinţă ortodoxă”, și unirea credinţei cu sentimentul naţional. Toate cele trei metode sunt nehristice și manipulative, însă aș vrea să o nuanţez doar pe cea de-a treia. Îmi aduc aminte de episodul în care sinedriul se întâlnește, înspăimântat de succesul lucrării lui Hristos, ca să găsească o soluţie: „Deci arhiereii şi fariseii au adunat sinedriul şi ziceau: «Ce facem, pentru că Omul Acesta face multe minuni? Dacă-L lăsăm aşa toţi vor crede în El, şi vor veni romanii şi ne vor lua ţara şi neamul.» Iar Caiafa, unul dintre ei, care în anul acela era arhiereu le-a zis: «Voi nu ştiţi nimic; Nici nu gândiţi că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul.»” (Ioan 11.47-50). Iar mai apoi Scriptura spune că s-au hotărât să-l omoare nu doar pe El, ci și pe Lazăr, mărturia puterii Lui de a învia morţii (Ioan 12.10-11).

Mă întreb: atunci când scopul este „ţara și neamul” și pentru asta ești în stare să omori chiar și pe Hristos, nu ai fi cu atât mai îndreptăţit să ștergi de pe faţa pământului pe niște „sectari cu mutrele acelea mieroase”, care „parcă nici nu sunt români, nu sunt iubitori de ţară și de neam”, căci doar și „patriarhul Nicolae l-a pălmuit pe ereticul Arie în faţa Sinodului pentru inepţiile sale la adresa lui D-zeu…” și „o inimă mare, pentru Hristos, nu poate suferi să audă hula sectanţilor”?

Trebuie doar să se creeze oportunitatea, să apară ocazia, și acești susţinători devotaţi ai Biserici Ortodoxe o să-și dea nu numai acordul, ci și concursul total pentru eradicarea tuturor celor care sunt altfel și nu sunt parte din „dreapta credinţă ortodoxă”, indiferent dacă au argumente sau nu. Și, așa cum au mai fost, am senzaţia că oportunităţi or să mai vină, poate mai curând decât am crede… Sper ca măcar atunci clerul, adică aceia care au hrănit aceste sentimente anticreștine în popor, să se căiască cu adevărat și să caute să-și îndrepte greșeala. Dacă va mai fi posibil… și dacă vor mai vrea. Preoţii și fariseii nu au mai vrut, ba chiar au început să-i omoare și pe ucenici lui Hristos. Doamne, ai milă de noi toţi!