Dacă cinema-ul nu este acolo pentru a provoca dialogul și pentru a alimenta acest dialog infinit și această solidaritate absolut necesară între semeni, între membrii unei comunităţi, atunci nu are ce să caute. Nu am nevoie de niciun film care să-mi spună cum stă lumea, câtă vreme ajunge să alimenteze conflicte și să hrănească răul. (…) Mi se pare foarte grav, mi se pare un dezmăţ, mi se pare de neacceptat, iar oamenii cuminţi ar trebui să-și facă auzită vocea, să zică «Stop! Nu se poate!»” (Cristi Puiu, regizor)

Cu câţiva ani în urmă, printr-o remarcă a lui Andrei Pleșu, cum că românii au vocaţia parastasului, mi s-a lămurit ceva ce sesizasem vag, încă din copilărie, dar nu-l puteam fixa într-o imagine clară, întrucât mă aflam și eu în cadru. E greu să observi din interior ce este în neregulă cu atitudinea creștinească a noastră de… pomenire a celor morţi. Iată ce observa Andrei Pleșu: „Nu ne îngrijim de omul merituos (fie el artist, om de ştiinţă, om politic) decît cînd investiţia e rentabilă pe scena publică. În rest, a se slăbi! (…) În schimb, sîntem campioni la pietate postumă. (…) Carevasăzică, avem tradiţii. Mortul ne umple brusc de respect. Sîntem gata să-l onorăm emfatic, oricîte mizerii i-am fi făcut în timpul vieţii.”

De ceva vreme încerc să înţeleg de unde vine această precaritate extinsă a fibrei noastre religioase, această superficialitate a ritualurilor și această făţărnicie faţă de aproapele.

Oglinda realităţilor autohtone

Recentul film al regizorului Cristi Puiu, Sieranevada, premiat la Cannes pentru regie, nu este un film, ci o oglindă panoramică. Nu e perfectă, nu e argintată, mai face ape, dar e destul de cuprinzătoare încât să ne cam pună pe gânduri. Și, așa cum ne avertizează oglinzile retrovizoare ale mașinilor, persoanele pe care le vedem acolo sunt mai aproape de noi decât par. Regizorul însuși declară că poziţia sa de artist este a unui observator, a unui martor-mărturisitor despre ceea ce vede în jur și o face cu duioșie, nu cu înverșunare. Scenariul îi aparţine, iar subiectul i-a fost inspirat de parastasul tatălui său, cu ani în urmă. Titlul, deși ne poartă cu gândul la un fel de exotism pocit, contrastează voit cu banala atmosferă a unui parastas, într-un apartament cu patru camere, din Bucureștiul zilelor noastre.

rsz_sieranevada-cannesMesajul filmului este unul de avertizare pentru formalismul credinţei noastre și pentru nesăbuinţa și neiubirea cu care ne tratăm unii pe alţii, și zilnic, și în momentele speciale. Însă, așa cum era de așteptat, unii spectatori nu au părut să sesizeze gravitatea problemelor; în interpretările lor, au pedalat pe ideea proximităţii morţii, a marii treceri, a certitudinii fatale etc., dar eu nu asta am văzut în film. Orizontul morţii, cu toată aura lui metafizică, nu există în parastas; mai mult, aproape că nu se vorbește despre mort – adică nu se pomenește despre el, la propria-i pomană; în schimb, se discută despre politica mondială, atentatul 9/11 asupra Turnurilor Gemene din SUA, conspiraţii, informaţii de pe net, monarhie, bârfe despre cei absenţi, numai despre ocazia care i-a adus pe oameni împreună, nu. S-ar putea crede că, totuși, metafizicul plutește în aer… Nu, în aer plutește doar mirosul sarmalelor care fierb, sunt drese, apoi sunt gata, apoi se răcesc și sunt inaccesibile ore în șir unor oameni flămânzi. Și asta pentru că masa de parastas – centrul simbolic al parastasului – se amână din pricina evenimentelor perturbatoare: întârzierea preotului care trebuie să sfinţească bucatele; certuri între toţi, luaţi câte doi, trei, patru sau toţi; incidente stradale cu parcarea mașinii și înjurături violente, care escaladează un conflict minor; intruziunea unei rude nedorite și agresive, în stare de ebrietate, pe care se chinuie toţi s-o expedieze acasă; o musafiră nepoftită, adusă de o nepoată și prezentată drept studentă croată, care este inconștientă din pricina unei supradoze de droguri și vomită în baie; cumpărături de ultim moment; fleacuri perturbatoare, nimicuri majore; drumuri la portbagaj; trezirea din somn a bebelușului familiei; ajustarea croitorească a costumului mortului, după măsura firavului nepot, accesul de plâns al unei mătuși certate cu soţul etc.

Discuţiile de așteptare sunt fără noimă, nimeni nu ascultă cu bunăvoinţă pe nimeni, nu se argumentează nici pentru cea mai năstrușnică opinie, nu se caută logica faptelor, se vine cu prejudecăţi și cu aluzii jignitoare, nu se învaţă nimic pentru că nimeni nu mai e la vârsta școlară, se rămâne la opiniile proprii, pentru că sunt totdeauna cele mai bune.

Astfel se desface în faţa noastră un autism social al familiei lărgite, în care raporturile cu Divinitatea sunt atât de superficiale, sau chiar absente, încât nu se poate face nimic; asta e senzaţia filmului și a personajelor: că nu se poate schimba nimic. De dragul celor mai evlavioși, se defilează mai departe cu ritualurile, însă participarea interioară este nulă. Asta amintește de autismul macrosocial al românilor, care se exhibă pe toate posturile de televiziune fără a comunica între ei, din 1990 încoace, tot mai alienant. Atunci îţi vine în minte titlul unei cărţi scrise de o româncă singură din străinătate, despre alţi mulţi români singuri, care rămân singuri: Cu dragoste, despre un popor de cuci[1]. De ce cuci? Din egocentrism și nepăsare, din egoism și interes meschin, din cauza bârnei din ochiul propriu și a paiului din ochiul celuilalt. Din cauză că arborăm un creștinism cultural, moștenit tot mai vag prin tradiţii, „după ureche”, o copie actuală a altei copii, a altei copii, tot mai vechi și mai indescifrabile.

Personajele

Personajele sunt personificări ale problemelor noastre specifice, ale tipologiei creștine și necreștine existente azi în România, după toate influenţele istorice suportate; de la aerul medieval al mântuirii prin te miri ce gest cuvios, la asprimea militantă a tipicei „babe comuniste”, care consideră că ateismul a scos poporul din întuneric și i-a pus cartea în braţe.

Fiica defunctului reprezintă tipul evlavioasei care respectă autoritatea bisericească și care plânge când îi amintește mătușii – „baba comunistă” – despre închisorile politice, dar care, imediat ce trece în altă cameră, o insultă cu ură pe aceasta, aprinzându-și o ţigară pentru calmarea nervilor. Nici urmă de iubire a aproapelui, de binecuvântare a adversarului, nici măcar de înţelegere a unei alte perspective asupra vieţii. La fel procedează evlavioasa-i mamă, care, deși pare să coopereze bine cu o nepoată în treburile parastasului, o numește în absenţă „o proastă, ca tot neamu’ ei”. O senzaţie apăsătoare este că oricine părăsește o încăpere riscă să lase ocazia unei bârfe în urma sa.

Nepotul care acceptă rolul special de a-l reprezenta pe defunct între meseni, ca și cum ar fi înviat și s-ar bucura de masă, nici măcar nu vine la sfinţirea bucatelor, ci rămâne singur în bucătărie, ca să mănânce pe furiș.

Ceilalţi bărbaţi participanţi sunt genul de creștini prin botez, care au contact cu biserica sau cu preotul doar când participă sporadic la evenimente precum nunţi, botezuri, înmormântări. Nimic altceva nu îi leagă de credinţă, care ar trebui să fie interioară, să ţină de trăirea și de gândirea credinciosului. Niciun gând de factură religioasă nu este formulat de vreunul dintre meseni.

Dintr-o dată, aura pioasă a parastasului se topește într-o pâclă a deșertăciunii, a vremelniciei cu pretenţie de „veșnică pomenire”.

Soţia defunctului, prin minuţia pregătirilor, trăiește sentimentul amăgitor că împlinirea unui ritual religios o plasează printre merituoși; gesturile sporadice, micile sacrificii, posturile în salturi, periodicitatea pomenilor… toate astea amorţesc simţul moral al credinţei și confortează sufletește, îţi spun că „stai bine”. De unde să știi că Biblia avertizează: „Cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă” (1 Corinteni 10:12)?

Confortul iluzoriu că, până la urmă, va fi bine, e dat și de formulele asigurătoare ale preotului, care trec pe la urechile ignorante ale celor prezenţi, cum că toţi ajung „dincolo” la paradisiacul „loc cu verdeaţă”, lipsit de orice întristare, indiferent de ceea ce au făcut pe aici. De la vorba populară „despre morţi, numai de bine!” se induce o falsă convingere că… le va fi numai bine.

Mirarea spectatorului crește când fiul defunctului îi mărturisește soţiei, în mașină, că tatăl nu a fost deloc un sfânt, ba chiar a avut o viaţă dublă, mergând anual la mare împreună cu familia și cu „tanti Margareta”, amanta sa. Dintr-o dată, aura pioasă a parastasului se topește într-o pâclă a deșertăciunii, a vremelniciei cu pretenţie de „veșnică pomenire”.

Cât despre preot, tocmai când speri să-ţi poţi rezema speranţa pe credinţa cuviosului părinte, constaţi că el e atât de ignorant, încât nu cunoaște Biblia în aspectul cel mai promiţător, care descrie felul măreţ de revenire în glorie a Mântuitorului; „ca un fulger de la apus la răsărit”, când „orice ochi îl va vedea”, „orice genunchi se va pleca” (Matei 24:27, Apocalipsa 1:7, Romani 14:11, Filipeni 12:10) etc. Tocmai când preotul încearcă să-l impresioneze pe cel mai important membru al familiei, el își trădează ignoranţa printr-o relatare: un taximetrist îl întrebase dacă nu cumva Iisus Hristos a și venit, umblă printre noi, iar noi nu ne-am dat seama. Preotul se adâncește în această meditaţie, la care îl invită și pe „domnul Lari”, pe care îl crede doctor. Dintre cei prezenţi, îl alege pe acesta ca interlocutor, nu vorbește cu oricine, nu merită toţi enoriașii aceeași atenţie, ci doar domnii cu ștaif, cu influenţă, pe ei trebuie să-i apropie de biserică, pentru ei păstrează niște vorbe de duh.

Mărturia martorului

Dacă ni se întâmplă să credem că impresiile pe care ni le produce filmul sunt prea aspre, ele ne sunt confirmate de interviul în care regizorul și scenaristul Cristi Puiu accentuează: „Mi-e foarte frică de oamenii ăștia care cred că știu. Nu pentru mine mi se face frică, pentru lume; și mi se face milă de ei. Mi se pare că tulburarea e foarte mare. (…) Sentimentul pe care-l am azi e că nu suntem departe de o nenorocire. Sună foarte prost, alarmist, dar nu știu… până unde poate fi împinsă ura asta ultraprezentă? (…) Mi se pare că de la o zi la alta tot coborâm, încet-încet, într-un Infern.”

„Suntem într-un moment în care modelul ăsta al iubirii faţă de aproapele nostru e din ce în ce mai huiduit, e incredibil! (…) Iar ceea ce ar putea să ne salveze este greu de înţeles, propus, acceptat, de către cei mai mulţi.”

O astfel de conștiinţă lucidă a epocii, cu care suntem contemporani, care a reușit să ne pună în faţă o oglindă deloc măgulitoare, ar trebui luată în seamă. Mai ales când ea confirmă ceea ce Cartea Sfântă ne-a anunţat cu două milenii înainte, anume că, în locul credinţei, oamenii încep să manifeste „doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (2 Timotei 3:5). Într-adevăr, o evlavie neputincioasă transpare din tot comportamentul religios al maselor, astăzi. Se reduce la un semn al crucii făcut în grabă, la aprinderea unor lumânări pentru VII și pentru MORŢI, la niște bileţele cu mari frământări, pentru care se dau bani, pentru ca niște feţe bisericești să înșire în grabă, la un moment dat, niște nume. Dar, dacă tot credem în Dumnezeu, cum rămâne cu perspectiva judecăţii de apoi, când El le va spune unora: „Niciodată nu v-am cunoscut!” (Matei 7:23)? Cum credem noi că ne-ar putea cunoaște, ne-ar putea recunoaște ca fii și cetăţeni ai unei lumi perfecte, dacă noi nici nu ne punem problema schimbării, dacă noi înșine nu încercăm să-L cunoaștem, nicidecum să-L luăm ca model, dacă nici nu-L mai așteptăm, dacă suntem lumești dincolo de toate ritualurile?

Regizorul adăuga: „Suntem într-un moment în care modelul ăsta al iubirii faţă de aproapele nostru e din ce în ce mai huiduit, e incredibil! (…) Iar ceea ce ar putea să ne salveze este greu de înţeles, propus, acceptat, de către cei mai mulţi.” În interviu, regizorul nu precizează la ce anume se referă. Remarcă doar schimbarea lentă în omul de azi; ca om, devii „extrem de intolerant faţă de ceilalţi și ultragrijuliu și tolerant faţă de tine însuţi și de greșelile pe care le faci și răul pe care-l provoci”.

mv5bmgviy2fmntutowyzyi00mjnhlwfhmzetmtrlndvhm2nmzwm3xkeyxkfqcgdeqxvyndkzntm2odg-_v1_Și aici, în acest tablou contemporan în mișcare sau, mai degrabă, în această oglindă panoramică, se adeveresc vorbele spuse acum două milenii de către Mântuitorul nostru: „Din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci” (Matei 24:12).

Locul dragostei îl iau ura, egoismul, agresivitatea și, da, sensul în care ne îndreptăm pare a fi spre Infern. Dar ceea ce ne sperie nu sunt doar ritmul și direcţia coborârii, ci mai ales proporţia la care oamenii, masele coboară: „dragostea celor mai mulţi” – ni se spune. Întotdeauna răul a reușit să descurajeze, să copleșească prin această viziune cantitativistă: numărul imens al celor răi, disproporţia uriașă între tabăra răului și cea a binelui, a avut adesea efect paralizant. Este aici o eficace metodă diabolică de destructurare a binelui.

Numai că aici suntem încurajaţi, tot de milenii, prin Cuvântul revelat, care mereu ne-a arătat că Dumnezeu nu ne tratează cantitativist, ci personal: pentru un singur om, Iov, El a fost în stare să onoreze Pământul în faţa celorlalţi reprezentanţi ai universului și să dea o lecţie cosmică uzurpatorului Satan; pentru credinţa unui singur om ca Avraam, a hotărât să facă din el tatăl tuturor credincioșilor; pe Iona, l-a salvat din burta chitului, din străfundul oceanului; tot de dragul unui om precum Moise, i-a iertat poporul răzvrătit; pe viteazul Ghedeon, l-a condus în bătălii victorioase împotriva a zeci de mii de inamici, cu doar 300 de oameni ai săi; printr-un profet, suntem asiguraţi: „Pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că ești preţuit și te iubesc, dau oameni pentru tine și popoare pentru viaţa ta” (Isaia 43:4), iar Păstorul cel Bun ne spune: „Nu te teme, turmă mică!” (Luca 12:32).

Și, mai presus de toate, această proporţie, acest număr, această turmă mică sunt din veșnicie prevăzute și luate în calculul divin al planului de salvare; ele doar pentru noi, cei speriaţi, pot fi o noutate deconcertantă. Așadar, dacă vrem să ne menţinem vie și roditoare dragostea de semeni, să nu uităm că proporţia nu contează în ochii Lui, că vom primi tot ce vom avea nevoie pentru a lucra eficient, dacă vom dori asta; că minunile și îndurările Lui nu se sfârșesc; că fiecare gând, vorbă și faptă inspirate de El ne vor face cunoscuţi Lui.

Footnotes
[1]Irina Pavlovici, Cu dragoste, despre un popor de cuci, Vremea, Bucuresti, 2013.

Note

Pavlovici, Irina, Cu dragoste, despre un popor de cuci, Vremea, Bucuresti, 2013.
MEDIA RECENZIEI
Scenariu
Regie
Sunet
Imagine
Originalitate
Actorul din rolul principal
SURSĂ:Semnele timpului, ediția tipărită, octombrie 2016
DISTRIBUIE:
Corina Matei
Corina Matei, doctor în Filosofie al Universității din București, este conferențiar la Universitatea „Titu Maiorescu” și jurnalist creștin. Pe lângă activitatea de la Semnele timpului, realizează emisiunea „Convorbiri de seară” la Speranța TV și susține rubrica „Alice în Țara Mirărilor” a revistei online Femei de 10. Este autoarea cărților: Ordinea și dezordinea simbolurilor, Morală, educație, comunicare în era focului rece, Postmodernity’s Fugitive Truths.