Primită de unii cu multă satisfacţie, de alţii cu îngrijorare sau chiar cu indignare, decizia noului guvern de a nu mai aloca bani pentru construcţia Catedralei Neamului (dincolo de controversele pe care le va genera mult timp de aici înainte) ar putea plasa pe noi baze nu doar relaţia bisericii cu statul, ci și cu enoriașii. Există acum premizele unui reviriment religios așezat pe un fundament sănătos.

După ani de zile, chiar decenii, în care biserica majoritară s-a obișnuit să primească fonduri substanţiale pentru construcţii de biserici (Catedrala Mântuirii Neamului ieșind cel mai mult în evidenţă), vestea că pentru anul 2016 nu va fi alocată nicio sumă acestui gen de proiecte a intrigat conducerea bisericii. Vizibil deranjat de decizia guvernului, liderul BOR a lăsat impresia că vrea să intre într-un joc al ofertelor: „Suntem de acord nu numai să se impoziteze veniturile, ci să și renunţăm la salarii de la stat, dacă ni se dă înapoi ceea ce în mod abuziv ne-a luat statul ca proprietăţi.”

„Revoluţia” guvernului a ţinut doar o zi, proaspătul prim-minstru dând senzaţia că face pași înapoi, spunând că guvernul va finanţa, totuși, proiectele BOR, dar „în funcţie de posibilităţi“. Unii analiști au concluzionat că premierul a avut curajul tehnocratului doar pentru o singură zi, adoptând apoi postura politicianului dispus să intre în negocieri. Oricum, salariile preoţilor vor crește în 2016, fapt care atenuează posibila „lovitură” primită de BOR. În plus, alocările bugetare pentru culte se fac la începutul anului următor. Este timp încă suficient pentru îmbunătăţirea cifrelor. Însă, chiar și în aceste condiţii, tema lansată acum în spaţiul public merită să fie analizată, fiindcă, dacă s-ar concretiza, ar putea aduce beneficii pe termen lung. În această privinţă, sunt vizate toate cultele susţinute de stat.

Controverse cu multe zerouri

Discuţia pe tema finanţării este posibil să fie canalizată într-o direcţie greșită. Ideea salarizării corpului clerical sau a investiţiilor din bugetul statului în construcţii religioase au forţat taberele combatante (religioase și seculare) să scoată la bătaie tot mai multe cifre. „Vrem spitale, nu catedrale”, strigă unii de mult timp, chiar și în stradă, invocând numărul de biserici care este net superior spitalelor sau școlilor. Tabăra pro-BOR argumentează că sumele alocate bisericii sunt infime, mult sub 1 procent din buget. În plus, au aruncat în ring și statistici comparative. În SUA, de pildă, ar fi 350.000 de biserici la 5.500 de spitale. Mai precis, aceasta înseamnă 1 spital la 62 de lăcașuri de cult. Prin comparaţie, România ar sta chiar mult mai bine: 1 spital la 40 de lăcașuri de cult. Americanii par „fruntași” și în altă privinţă: 1 spital la 56.000 de locuitori, în contrast cu 1 spital la aproximativ 43.000 de locuitori în România. Deci, vocile contestatarilor ar trebui să fie mai domolite. Trecând însă dincolo de jocul cifrelor, este posibil ca ambele tabere să fie în eroare și să își desfășoare lupta într-o zonă fără miză.

Chiar ar trebui să ne îngropăm în cifre?

Nu se poate spune cu certitudine că problemele din sănătate sau educaţie sunt generate de investiţiile în construcţii religioase. Mai degrabă pot fi invocate vicii de sistem întreţinute de corupţie, politizare și incompetenţă. Însă, pe de altă parte, este legitim să ne întrebăm dacă finanţarea cultelor religioase (nu doar a BOR) ar trebui să continue. În aceasta constă problema de fond. Nu sumele de bani alocate sunt esenţa. Aceste sume pot să fie chiar și infime, dar aceasta nu înseamnă că sunt și corecte. Problema fundamentală gravitează în jurul unui principiu, cifrele fiind doar partea vizibilă a icebergului. Totuși, mulţi preferă jocul cifrelor pentru a acredita ideea că România are o situaţie bună sau mai rea (depinde de cine și cum vrea să decripteze datele). Puţini se mai întreabă din ce fonduri s-au construit bisericile americane. Nu numărul acestora contează, ci sursa de finanţare (bisericile se autofinanţează).

Soluţii cu condiţii

În intervenţia sa, Patriarhul recunoaște că cele două probleme spinoase (alocările din bugetul statului și salarizarea preoţilor) ar putea fi rezolvate dacă statul va înapoia bisericii ceea ce i-a fost luat în mod „abuziv”. Despre ce ar fi vorba? Dacă Patriarhul invocă proprietăţile confiscate de către regimul comunist, instanţele de judecată ar trebui să decidă, nu o structură guvernamentală. Cel mai probabil, însă, face aluzie la secularizarea averilor mănăstirești, una dintre marile reforme ale lui Cuza, cu rol decisiv în modernizarea statului român. Atunci a fost rezolvată o problemă (împroprietărirea ţăranilor) prin crearea unei alte probleme (salarizarea preoţilor). Măsura era absolut necesară în vederea progresului unei ţări care se dorea modernă, dar tolera practici rupte dintr-un trecut îndepărtat (cum era, de exemplu, robia ţiganilor, rezolvată doar cu puţin timp înaintea reformei).

În aceeași ordine de idei, pretenţia liderilor bisericii majoritare ar trebui să fie însoţită și de consecvenţă. Dacă se invocă corijarea nedreptăţilor de după 1945, atunci Biserica ortodoxă nu a fost cea mai vitregită, fiind chiar beneficiara directă a acestor nedreptăţi. BOR nu s-a grăbit să restituie proprietăţile confiscate abuziv de la greco-catolici, subiectul acesta ţinând mulţi ani capul de afiș al presei după 1989. Gestul mitropolitului Corneanu al Banatului a rămas unic. Acesta s-a dus la omologul său greco-catolic şi i-a spus: „Dragă frate, aceasta este a voastră! Iată şi cheile!” A fost unul dintre gesturile de retrocedare a bisericilor din Banat care au aparţinut românilor greco-catolici, deşi arhiepiscopii din Ardeal au refuzat să facă același lucru. În multe alte părţi a fost nevoie de ani îndelungaţi de procese. Greco-catolicii spun că, din cele 2000 de biserici pe care le aveau înainte de război, le-au fost retrocedate, în 25 de ani, doar 120 de biserici.

Partea bună

Depășind toate jocurile de culise care au avut loc în ultimele două decenii și jumătate, există o nuanţă pe care unii o trec sub tăcere, împiedicându-se excesiv de chestiuni de ordin material. Poate că discuţiile referitoare la alocările financiare, inclusiv la salarizarea clerului, nu ar mai trebui percepute ca un atac la adresa bisericii (indiferent de confesiune) sau a neamului. Controversele, oricât de deranjante sunt, pot contura oportunitatea unei revitalizări a bisericilor creștine din România. Întreţinute doar din banii enoriașilor, bisericile ar fi nevoite să se repoziţioneze și să experimenteze un proces autentic de întoarcere spre nevoile umane. Nu ar mai fi preocupate doar de forme, ci și de esenţe. Ca în orice relaţie sănătoasă, succesul este strâns asociat cu serviciul oferit. O îmbunătăţire a ofertei și o creștere a relevanţei i-ar putea convinge pe unii care sunt acum detașaţi de viaţa bisericii să se simtă parte integrantă a acesteia. Deocamdată, apelul la resursele statulului nu face decât să indice un eșec de ordin interior. Chiar și în condiţiile subţierii fondurilor, asta nu ar trebui să fie o mare problemă. Biserica ar avea șansa abandonării opulenţei și angajării pe un drum care să o definească mai degrabă ca slujitoare a oamenilor.