Deși este o constatare inconfortabilă, factorul uman rămâne întotdeauna pivotal în intervenţiile sistemelor sociale de protecţie a copilului din toate ţările lumii.

„Publicul nu poate concepe cât de mulţi copii suferă dintr-o formă sau alta de abuz,” spunea într-un video-interviu publicat în 2013 Eileen Munro, profesor de politici publice la London School of Economics. Specialista dorea să evidenţieze că volumul, varietatea și imprevizibilitatea cazurilor care necesită asistenţă socială de sprijinire a copilului, chiar și în ţări bogate și civilizate, împiedică formularea matematică a unui algoritm de intervenţie fix și lipsit de riscuri. Dar tocmai din acest motiv – pentru că o componentă umană subiectivă este mereu prezentă – specialiștii subliniază, alături de cei care au cunoscut dramele familiilor cărora li s-au luat copiii, nevoia acută de a fi îmbunătăţite modul de lucru, criteriile de analiză și aptitudinile asistenţilor sociali care evaluează riscul în care se află un copil, pentru că acești lucrători sunt constant expuși riscului de a greși prin superficialitate sau prin exces.

Poziţia copilului

Asemenea Marii Britanii și a altor ţări vestice bogate, Norvegia pare să migreze către o politică de asistenţă socială a copilului bazată pe ceea ce specialiștii în domeniu numesc „orientarea pe copil”. Alături de orientările tradiţionale – „servirea familiei” și „protecţia copilului” – orientarea centrată pe copil este o direcţie nouă, care este calificată de sociologi drept „o nouă eră istorică”, o nouă perspectivă culturală privind disciplinarea copiilor și includerea lor în familie și în societate. O decizie a Curţii Supreme din Norvegia într-un caz de adopţie din 2007 a clarificat că nevoia copilului de îngrijire e mai puternică decât drepturile părinţilor și decât principiul biologic. Adulţii și părinţii norvegieni trebuie să îmbrăţișeze această viziune, permiţându-le copiilor să participe la luarea deciziilor care privesc viaţa lor.

Această nouă orientare pare să fie implicit confirmată de scorurile Norvegiei în diferite rapoarte de referinţă. De pildă, cel mai recent raport UNICEF privind bunăstarea copilului, care analizează 5 paliere de dezvoltare: (1) bunăstare materială, (2) sănătate și siguranţă, (3) educaţie, (4) comportamente și riscuri, precum și (5) locuinţă și mediu, plasează regatul norvegian pe locul 2 între ţările analizate. Norvegia este urmată în clasament de ţări nordice: Islanda, Finlanda și Suedia. Abia de la locul 6 încep să apară Germania, Luxemburg și Elveţia, în timp ce România se clasează pe locul 29, ultimul din această listă.

Pe de altă parte însă, rapoarte norvegiene care analizează strict calitatea asistenţei sociale acordate copilului remarcă limitări și inconsecvenţe între acţiunile serviciului de protecţie a copilului și principiile pe care le enunţă. De acestea ne vom ocupa în continuare.

Principiile Barnevernet

Serviciul norvegian de protecţie a copilului (Barnevernet) era caracterizat de specialiști ca fiind predominant axat pe servirea familiei. Însă felul în care au fost tratate cazurile în ultimii ani a arătat o schimbare a priorităţii în abordare, tot mai multe intervenţii fiind de tipul celor centrate pe copil. Orientarea centrată pe copil prevede tratarea copilului ca individ, adică valoros în sine și cu drepturi proprii, nu doar ca parte a unei familii. Această abordare în tratarea problemelor de asistenţă socială a familiei presupune că, în eventualitatea unei situaţii de risc, asistentul social va pune pe primul loc interesul copilului și abia apoi interesul familiei. Altfel spus, va prioritiza dreptul copilului la siguranţă, la sănătate, la educaţie, mai presus de dreptul părinţilor de a fi ajutaţi să își corijeze comportamentul sau să rezolve situaţia care îi împiedică să se ocupe adecvat de copii.

Servirea familiei, în schimb, presupune furnizarea ajutorului către o familie, o abordare bazată pe ideea terapeutică a reabilitării și a capacităţii omului de a-și revizui și îmbunătăţi stilul de viaţă și comportamentul. Logica din spate este că sistemele de servire a familiei ajută la prevenirea unui rău mai mare și la prevenirea plasamentului în afara familiei biologice. Acest tip de abordare favorizează intervenţiile cu efect în cadrul căminului.

Dezbaterea cu privire la care dintre aceste abordări este mai benefică nu a fost încheiată în Norvegia prin adoptarea unui răspuns universal, ci asistenţii sociali au responsabilitatea să aleagă una dintre abordări, în funcţie de propriile raţionamente, pe care le expun superiorilor lor. Cum este și firesc, aceste raţionamente nu se formează într-un vid, ci în dependenţă de factori precum cultura și competenţa asistentului, precum și de politicile și legislaţia ţării.

Ar mai trebui spus că norvegienii sunt împărţiţi cu privire la cum ar trebui gestionate cazurile copiilor care au nevoie de asistenţă. Iar în condiţiile în care tendinţa asistenţilor sociali este să accentueze centralitatea drepturilor copilului, în mod firesc imigranţii din Norvegia care provin din ţări care au, cultural și legal, altă abordare sunt primii afectaţi.

Probleme de imigrant

Când am întrebat-o dacă nu cumva cele mai multe cazuri de preluare a custodiei privesc copii din familii de imigranţi, Svanhild Alver, directoare la Barnevernet Bergen (a doua cea mai mare agenţie de protecţie a copilului din Norvegia, după Barnevernet Oslo), ne-a spus doar atât: „Nu”. Statisticile cer însă nuanţări mai explicite. Numeric, cazurile de copii din familii de imigranţi care sunt luaţi în grija statului sunt mai puţine decât cazurile de copii norvegieni. Dar acest lucru e firesc, pentru că imigranţii din Norvegia sunt mai puţini decât nativii. Raportat la numărul total de indivizi din fiecare categorie (imigranţi/nativi), procentul real de copii aflaţi în plasament este însă mai mare în cazul copiilor de imigranţi decât în cazul copiilor nativi.

Statisticile oficiale pot produce confuzie, fiindcă, spun sociologi precum Neil Gilbert, Nigel Parton și Marit Skivenes, cifrele nu includ cazurile de plasamente în afara căminului făcute în mod „voluntar”, adică la cererea/cu acordul părintelui. Sociologii intuiesc că asistenţii sociali ar prefera ideea plasamentului voluntar, pentru că acesta ar presupune proceduri legale mai simple pentru autorităţi. De aceea, temându-se că în spatele termenului „voluntar” se pot ascunde manipulări sau abuzuri ale asistenţilor sociali, cercetătorii au cerut de urgenţă furnizarea de statistici defalcate pe cazuri de plasament prin ordinul tribunalului și plasament voluntar.

Existenţa acestei disproporţii numerice între serviciile sociale acordate copiilor imigranţi și cele acordate copiilor norvegieni ridică întrebări firești de tipul: sunt cumva discriminaţi imigranţii? Sau există alte probleme specifice care apar în cazul intervenţiilor Barnevernet în căminele de imigranţi și care nu caracterizează reacţia instituţiei faţă de familiile de nativi?

O chestiune problematică specifică este aceea că politicile faţă de imigranţi (fie modelul asimilaţionist, care promovează asimilarea imigranţilor, fie modelul multicultural, care facilitează dezvoltarea comunităţilor etnice și oferă oportunităţi de integrare) se concentrează aproape exclusiv pe imigranţii adulţi. De aceea sociologii atrag atenţia că există o nevoie reală ca astfel de politici să se concentreze și pe copiii imigranţilor. Acest lucru ar presupune adoptarea unei strategii guvernamentale dedicate, care să răspundă la nevoile specifice ale copiilor proveniţi din alte ţări sau născuţi în familii de imigranţi.

În privinţa discriminării, datele statistice furnizate de Directoratul pentru Integrare și Diversitate (IMDi) sugerau în 2012 o mare diferenţă între opinia majorităţii populaţiei (90% dintre norvegieni), care credea că imigranţii suferă din pricina discriminării, și perspectiva imigranţilor, dintre care doar mai puţin de 2 din 10 se simţeau discriminaţi. În 2013-2014, conform aceleiași surse, doar 70% dintre norvegieni mai credeau în faptul că imigranţii sunt preîntâmpinaţi cu o atitudine discriminatorie. Poate norvegienii sunt prea autocritici sau poate așteptările imigranţilor cu privire la modul în care trebuie să fie trataţi sunt prea modeste. Sau poate avem de-a face cu ambele fenomene. Oricum, un procent de 20% de imigranţi care simt că sunt discriminaţi e suficient de mare și arată că riscul discriminării există și este demn de luat în considerare.

Dincolo de aceasta, în condiţiile în care statisticile arată că 4 din 10 copii din Norvegia care sunt afectaţi de riscul sărăciei provin dintre imigranţi, e evident că familiile de imigranţi sunt foarte prezente pe listele Barnevernet. În urma intervievării a 168 de asistenţi sociali care lucrează în domeniul protecţiei copilului, din Oslo și Bergen, a reieșit că în 50% dintre cazurile asistate social de Barnevernet vorbim de copii de imigranţi. Însă asistenţii sociali norvegieni mărturisesc că resimt consecinţele lipsei unui dialog intercultural adecvat. Mai multe studii comparative citate de cercetătoarea Marit Skivenes au arătat că asistenţii din Norvegia simt că este o provocare dificilă să lucreze cu familii de imigranţi, din cauza problemelor ce ţin de limbă, de diferenţe culturale și de comunicare. Peste jumătate (51%) și-au exprimat convingerea că sunt capabili să lucreze cu familii de imigranţi, dar 65% au mărturisit că lucrul cu familii de imigranţi este mai solicitant decât cel cu familii de nativi. Doar 7% dintre asistenţii sociali au declarat că vorbesc limba unuia sau a mai multor beneficiari ai serviciilor sociale pentru imigranţi.

Unii sunt de părere că e suficient ca asistenţii sociali să aibă o atitudine sensibilă și respectuoasă, pentru că aceasta ar fi chiar mai importantă decât influenţa cunoștinţelor specifice despre ţara, grupul minoritar, etnic sau religios al familiei asistate. Totuși cercetătorii au concluzionat că este nevoie de dezvoltarea unor strategii pentru a cultiva practici mai sensibile faţă de cultura celor asistaţi. „Este limpede că munca de teren cu familiile [imigrante] cere mai multe resurse și mai mult timp pentru a comunica și a găsi o cale de înţelegere, fiindcă barierele de limbă împiedică în mod constant realizarea unor colaborări fructuoase”, concluzionează Skivenes.

Interesul copilului – pe primul loc?

La 21 decembrie 2012, Curtea Supremă din Norvegia le-a refuzat unor copii de 9 și de 10 ani, născuţi în Norvegia, într-o familie de imigranţi din Bosnia-Hertzegovina, permisiunea de a rămâne în ţară. Părinţii celor mici nu mai aveau drept de ședere în Norvegia, însă au reclamat că deportarea copiilor în Bosnia, după atâţia ani în care au trăit în Norvegia, le-ar face rău. Prin urmare le solicitau judecătorilor ca, în interesul superior al copilului, să fie anulată respingerea cererii de ședere. Magistraţii au refuzat și au motivat decizia afirmând că expulzarea nu periclitează drepturile copiilor, fiind în conformitate cu Convenţia Europeană privind Drepturile Omului și cu Convenţia privind Drepturile Copilului, precum și că legislaţia privind imigraţia are prioritate mai mare decât interesul copilului. Vecini, prieteni și chiar câţiva lideri religioși au acuzat autorităţile că au luat o decizie inumană atunci când au decis să smulgă copiii din mediul în care se simţeau confortabil și în care aveau potenţialul cel mai mare de dezvoltare. Hotărârea judecătorilor a stârnit ample controverse în mediul norvegian, mai ales pentru că venea la scurt timp după ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) decisese (pe 4 decembrie 2012) împotriva statului norvegian într-un proces similar, care a durat 11 ani. CEDO a hotărât atunci că refuzul Norvegiei de a oferi permisiunea de ședere fraţilor Abbas și Fozia Butt a încălcat articolul 8 din CEDO. Însă victoria obţinută după 11 ani, în care copiii deveniţi tineri adulţi au fost nevoiţi să trăiască într-un climat de incertitudine, fără să știe dacă vor fi deportaţi sau nu, nu poate să fie reconciliată cu „interesul superior al copilului”, apărat de sistemul norvegian (chiar și pentru copiii care se află temporar în Norvegia ca turiști).

În ambele cazuri însă, a fost vizibil cum, atunci când s-a contrat cu politicile privind imigraţia, politica privind orientarea pe copil a trecut automat pe locul al doilea.

Inconsecvenţa aceasta documentează poate cea mai importantă discrepanţă între principiul legislativ și practica legală privind protecţia copilului în Norvegia. Interesant este că această inconsecvenţă se confirmă la firul ierbii. În timp ce majoritatea celor 168 de asistenţi sociali incluși în studiul menţionat mai sus erau siguri că au autoritatea să intervină cum consideră potrivit pentru protejarea copiilor din familii de imigranţi, atunci când au fost întrebaţi dacă interesul copilului poate fi pus mai presus de politicile privind imigraţia răspunsurile s-au împarţit, iar siguranţa s-a disipat. Mai puţin de jumătate (48%) dintre asistenţi s-au arătat siguri că interesul copilului e superior politicilor privind imigraţia, în timp ce peste un sfert dintre ei (28%) spuneau că nu știu cum este mai bine.

Acesta este un indicator puternic al faptului că sistemul Barnevernet nu este o instituţie ireproșabilă, ci una care, în unele circumstanţe, comite erori, excese de corectitudine sau abuzuri. Dacă acesta este și cazul familiei Bodnariu, nu se poate afirma deocamdată cu siguranţă, din simplul, dar incomodul motiv că nu avem informaţiile complete cu privire la caz. Ar fi de dorit, în acest moment, ca autorităţile de profil din România să obţină acordul autorităţilor din Norvegia pentru a coopera în evoluţia cazului. Aceasta ar presupune ca sistemul norvegian să pună, din nou, altceva mai presus decât viziunea sa cu privire la „interesul superior al copilului”. Mai exact, să arate flexibilitatea necesară pentru a înţelege „interesul familiei” și așa cum este el perceput în cealaltă ţară de a cărei cetăţenie se bucură cei 5 copii ai familiei Bodnariu.

Citește și „Bodnariu vs Barnevernet: consecvenţele de care avem nevoie”

DISTRIBUIE: