Se spune că, într-un război, prima victimă este adevărul. Iar războiul pentru custodia copiilor familiei Bodnariu nu face excepţie de la regulă. Dacă părinţii sunt nevinovaţi, iar Barnevernet are câștig de cauză, o familie perfect normală este distrusă absurd și abuziv. Dacă însă Barnevernet are motive întemeiate să protejeze copiii, atunci a da câștig de cauză familiei pune în pericol niște micuţi fără apărare. Restabilirea dreptăţii are așadar o miză pe cât de dificilă, pe atât de importantă.

Oameni din nu mai puţin de 20 de ţări vor lua parte luna aceasta la proteste în semn de solidaritate cu familia Bodnariu, implicată într-un caz dramatic privind custodia copiilor, în Norvegia. Cel mai recent dintre proteste a avut loc sâmbătă, când sute de oameni au ieșit simultan în stradă la București, la Cluj și la Timișoara. La aproape o lună de la prima manifestaţie de acest gen petrecută în capitală, în faţa ambasadei Norvegiei, cazul Bodnariu este conturat mai clar. Totuși unele argumente-cheie ale disputei sunt contradictorii, iar altele rămân dilematice pentru numerosul public sensibilizat de caz.

Ce știm sigur este că cei 5 copii ai unei familii mixte româno-norvegiene stabilite în Norvegia au fost separaţi de părinţii lor și plasaţi în familii-surogat. Hotnews a realizat deja cea mai cuprinzătoare cronologie din presa naţională privind evenimentele din drama familiei Bodnariu. Părinţii – Ruth și Marius Bodnariu –, despărţiţi de copii la intervenţia Serviciului norvegian pentru Protecţia Copilului (Barnevernet), au lansat, în vederea recuperării micuţilor, un apel internaţional prin intermediul fratelui lui Marius, pastorul bucureștean Daniel Bodnariu. Acesta și-a asumat atribuţiile unui purtător de cuvânt al familiei și a furnizat constant detalii privind evoluţia cazului.

Documentele

Mai departe însă posibilităţile de informare se complică. Fiindcă politica de confidenţialitate practicată de toate instituţiile norvegiene constrânge implicit și Serviciul norvegian de Protecţie a Copilului să nu divulge nicio informaţie privind dosarul Bodnariu, toate datele privitoare la caz ajung la public pe o singură filieră: cea a familiei acuzate. La rândul ei, familia a emis mesaje pe alocuri contradictorii și greu de evaluat obiectiv în absenţa publicării oricărui document oficial.

Iniţial, familia a argumentat că nu dorește să mediatizeze particularităţile cazului (deși, în același timp, descrieri amănunţite și personale ale situaţiei erau publicate online sub semnătura reprezentanţilor familiei). Ulterior, Daniel Bodnariu a declarat că documentele oficiale sunt în norvegiană și că a solicitat traducerea acestora, dar că termenul minim obţinut a fost de trei săptămâni. Apoi, altă variantă, transmisă tot de pastor, a fost că legea nu permite familiei să divulge conţinutul dosarului, deși, în realitate, politica privind confidenţialitatea se aplică instituţiilor statului, nu și părinţilor. Cea mai recentă explicaţie pentru absenţa oricărui document oficial din disputa publică este aceea că avocatul ar fi sfătuit familia să nu arate documentele.

Îndoctrinarea

La rândul său, Barnevernet a tăcut, potrivit legii, iar tăcerea consecventă a instituţiei a dat naștere unui val de speculaţii, unele vizând conspiraţii naţionale, în care guvernul norvegian tolerează abuzurile serviciului, câtă vreme acesta preia copii din familii de imigranţi pentru a accelera asimilarea lor culturală. Alte interpretări au făcut apel la existenţa unui val de creștinofobie care s-ar manifesta în Norvegia, în ciuda faptului că supoziţia nu este susţinută statistic. Daniel Bodnariu a declarat că urmărirea familiei a pornit de la un denunţ făcut de directoarea școlii frecventate de două dintre fiicele familiei Bodnariu. Aceasta le-ar fi surprins pe fete cântând imnuri creștine la școală și le-ar fi somat să înceteze. Apoi ar fi transmis Protecţiei Copilului că fetiţele, deși inteligente și creative, au parte de o educaţie radical-creștină care le limitează dezvoltarea. Totuși, în legislaţia norvegiană, îndoctrinarea religioasă nu este văzută ca un temei pentru decăderea din drepturi a părinţilor. Din contră – ne-a explicat Svanhild Alver, directoarea Serviciului pentru Protecţia Copilului din comuna norvegiană Bergen –, „ca părinte îţi poţi îndoctrina religios copilul”. Însă, a adăugat directoarea, comentând legea fără să facă referire direct la cazul Bodnariu, „în Norvegia nu poţi folosi pedeapsa corporală pentru a corecta comportamentul copilului, chiar dacă tu crezi că Dumnezeul tău îţi dă această opţiune”.

Interdicţia nu este o noutate legislativă. De fapt, Norvegia a incriminat corecţia fizică a copiilor încă din anul 1987, la distanţă de 9 ani de prima ţară din lume care a avut această iniţiativă – Suedia. De atunci, alte 42 de ţări (inclusiv Republica Moldova) s-au alăturat demersului de a introduce în legislaţia ţării prevederi împotriva disciplinării fizice a copiilor, care este, de altfel, prezentă în Convenţia ONU privind Drepturile Copilului. La aproape 4 decenii de la iniţiativa Suediei, evaluări raportate la cultură, dar și numeroase evaluări știinţifice validează demersul. Mai mult, pentru norvegieni, aplicarea acestei legi nu este un aspect care să ţină de cultură, ci de matematica dezvoltării umane, asistenţii sociali fiind pregătiţi să citeze studii care arată cât de dăunătoare poate fi bătaia pentru psihicul unui copil.

Relevant este și că, deși ciudată pentru ţările cu o legislaţie mai laxă în privinţa corecţiei fizice, cum este România, legea împotriva disciplinării prin bătaie se aplică într-un cadru al rezonabilităţii, ne-a atras atenţia A-K. O. – asistent social în cadrul Barnevernet, care a solicitat să nu îi precizăm numele. „Principiul biologic este atât de puternic, încât este nevoie ca mulţi indicatori să conveargă înainte ca un copil să fie luat de la părinţii lui. Legislaţia privind drepturile copilului stipulează ca, în primă fază, să fie asumate sau propuse măsuri preventive, favorizându-se măsurile care nu despart copiii de părinţi. Aceste măsuri preventive au condiţii mai blânde decât măsurile restrictive, care sunt puse în aplicare doar atunci când situaţia copilului este considerată critică.” Implicit, dacă autorităţile nu consideră că siguranţa copilului este pusă în pericol de locuirea sub același acoperiș cu părintele suspectat de abuz, micuţul nu va fi separat de familie, ci se va încerca lucrul cu părinţii, cărora statul le oferă oportunităţi de educare, precum cursuri de parenting. Mai mult, ne-a spus A-K. O, „legea nu specifică o regulă anume care, dacă este încălcată, anulează principiul biologic, ci normează un cadru mai larg, care trebuie analizat adecvat pentru fiecare caz și cântărit în raport cu alte principii”. Altfel spus, o „pălmuţă” aplicată celui mic nu este un temei legal suficient în sine pentru despărţirea copiilor de părinţi, ci este nevoie să existe mai multe dovezi de abuz.

Ambasadoarea Norvegiei la București, Tove Bruvik Westberg, a explicat într-un interviu acordat TVR că deciziile Barnevernet sunt asumate de o comisie districtuală și că niciun ministru nu poate interveni pentru a modifica decizia acestei comisii. Într-o emisiune difuzată de același post, fostul ministru de externe Titus Corlăţean comenta declaraţia ambasadoarei apreciind că această politică favorizează o involuţie a serviciului de protecţie, generând „ceea ce numim noi, pe malurile Dâmboviţei, un «stat în stat»”. Totuși ambasadoarea menţionase și că deciziile Barnevernet pot fi contestate în instanţă, singura instituţie care are autoritatea de a anula demersurile serviciului. Acest detaliu ar putea fi interpretat ca „stat în stat”, dar și ca o manieră a statului de a se asigura că decizia privind situaţia unui copil, despre care se crede că ar fi în pericol, să fie luată de o echipă de specialiști alcătuită din asistenţi sociali, psihologi și educatori. Dacă există îndoieli cu privire la competenţa acestor specialiști sau cu privire la corectitudinea deciziilor lor, acestea sunt analizate, cu probe punctuale, de o instanţă de judecată care, spre deosebire de un ministru, se concentrează pe audierea părţilor și decide în consecinţă.

Adopţia internaţională

Marius și Ruth Bodnariu au contestat în instanţă hotărârea de retragere a custodiei copiilor, dar au pierdut, a relatat Daniel Bodnariu, fără să precizeze motivaţia curţii. Însă un aspect grav semnalat de pastorul Bodnariu ar fi acela că, încă dinainte de finalizarea procesului și de încheierea unei anchete sociale programate abia pentru luna februarie, autorităţile norvegiene ar fi decis deja demararea procedurii adopţiei internaţionale. O bizarerie, în raport cu legislaţia norvegiană, care stipulează că, dacă un copil a împlinit 7 ani, el va fi întrebat dacă își dorește să fie adoptat și dacă este de acord să îi fie oferită această posibilitate. Doi dintre copiii cuplului Bodnariu au 7, respectiv 10 ani. Marius Bodnariu, tatăl copiilor, clarifica într-un interviu că, de fapt, nu ar fi început procedura de adopţie internaţională, ci aceea de decădere din drepturile părinteşti, o greșeală care „trebuie corectată”, însă ideea continuă să fie colportată online de diverși susţinători ai familiei.

De altfel, reprezentantul autorităţilor norvegiene din Bergen ne-a spus că „adopţia este o soluţie la care apelăm extrem de rar”. Potrivit directoarei Barnevernet Bergen, „în mod normal, copiii sunt plasaţi într-o familie-surogat, însă aceasta pentru o perioadă scurtă de timp. Doar dacă se dovedește că părinţii nu vor fi capabili în viitor să îngrijească copilul sau dacă cel mic a trăit deja ani de zile cu părinţii adoptivi, există posibilitatea iniţierii unui proces de adopţie”. Însă, conform statisticilor, majoritatea speţelor Barnevernet sunt soluţionate păstrându-se copiii în sânul familiei lor biologice.

Ansamblul

Deși există o vastă cazuistică online critică la adresa Barnevernet, totuși ea nu prezintă întotdeauna deznodământul real al cazurilor. Un exemplu folosit și de unii susţinători ai familiei Bodnariu este cel al unei familii indiene rezidente în Norvegia, în dreptul căreia numeroși politicieni din India au intervenit în mod direct. Familia Bhattacharya pierduse custodia copiilor din motive ce ţineau, spuneau părinţii, de „diferenţe culturale”. Potrivit relatărilor lor, Barnevernet i-ar fi acuzat de neglijenţă pentru că și-ar fi hrănit copiii cu mâna, ar fi dormit în același pat cu ei și pentru că cei mici nu ar fi avut suficiente jucării în casă. O delegaţie de reprezentanţi ai guvernului indian s-a deplasat la Oslo, unde a protestat public solicitând reîntoarcerea copiilor la părinţii biologici. Senatorul Corlăţean amintea într-o emisiune difuzată de Antena 3 de situaţia acestei familii, însă, deși relata că disputa s-ar fi finalizat cu încredinţarea copiilor unchiului lor din India, istoria are un cu totul alt final. După ce Barnevernet a anunţat că evaluează posibilitatea de a trimite copiii în grija unchiului, tatăl copiilor a divorţat de soţie, iar aceasta l-a acuzat de „tortură”. Situaţia a fost expusă de presa locală din India, având ecouri până în Statele Unite, de unde a relatat Washington Post.

Controversa privind custodia copiilor Bodnariu nu a fost așadar ferită de deformări mai mult sau mai puţin persuasive. În cel mai bun caz, familia a practicat o transparenţă selectivă, justificată de încărcătura emoţională a subiectului. Pe de altă parte însă, în absenţa dovezilor, inconsecvenţele de comunicare ale familiei și virulenţa verbală a multora dintre susţinătorii ei au știrbit din credibilitatea cazului, iar vocile care să taxeze acest aspect nu au lipsit. A sancţiona însă discursul familiei nu înseamnă automat a valida orbește acţiunile Barnevernet. În partea a doua a acestui material vom prezenta câteva contradicţii principiale care reies dintr-o analiză riguroasă întreprinsă de o comisie de specialitate asupra afirmaţiilor mai multor lucrători sociali din sistemul Barnevernet. Identificarea lor ridică nivelul discuţiei la mai mult decât „băieţii buni vs băieţii răi”, lărgind cadrul pentru a face loc și unor posibile soluţii.

Citește și „Bodnariu vs Barnevernet: inconsecvenţele unei dispute dramatice (II)”

Foto: Facebook

DISTRIBUIE: