În condiţiile în care criza refugiaţilor pare să nu aibă perspective clare de finalizare, un comentariu al cancelarului german pune pe tapet relaţia dintre valorile creștine și provocările cotidiene. Liderul german a dorit să sublinieze că tocmai situaţii critice ca cele din prezent ar trebui să evidenţieze creștinismul, în cazul în care el este ceva mai mult decât o simplă chestiune identitară.

Cu ocazia unei vizite recente la Universitatea din Berna (Elveţia),  Angela Merkel a fost întrebată de către o persoană din public despre „potenţialul pericol al islamizării Europei”. Încercând să răspundă, liderul Germaniei a făcut câteva referiri de substanţă cu privire la rolul pe care îl poate juca creștinismul pe continental European într-o variantă practică și nu doar una declarată. În acest sens, și-a exprimat dorinţa de a vedea  tot mai mulţi creştini curajoşi, care să ştie în ce cred, să meargă la biserică şi să fie dispuși să se implice în dezbateri sociale constructive.

Merkel nu a negat faptul că terorismul islamic este o realitate în ţări precum Siria, dar „tragic vorbind, este de asemenea o realitate care are de-a face cu noi înşine, deoarece mulţi din aceşti tineri ce luptă alături de ei au crescut în ţările noastre”. Răspunsul cancelarului lasă impresia unei încercări de a recalibra și reorienta criticile celor care arată cu degetul spre anumite zone arabe ca spre un fel de pepiniere ale terorismului. Ceea ce încearcă să sugereze Merkel este că nici Europa nu se poate disculpa, fiindcă nu a reușit să gestioneze propriile derapaje și tendinţe fundamentaliste.

Mai mult decât atât, cancelarul german pare să ofere un răspuns și celor care intenţionează o desolidarizare de nevoile actuale ale refugiaţilor pe motiv că aceștia pot constitui o ameninţare pentru siguranţa sau identitatea Europei. „Frica nu a fost niciodată un sfetnic bun”, a spus doamna Merkel, comentând anumite reacţii „defensive” pe care le-a văzut în ţara ei. „Culturile care sunt marcate de frică nu vor cuceri viitorul.”

Unde sunt creștinii?

Continuând să puncteze anumite aspecte care interferează cu identitatea creștină a continentului (una care a susţinut, în opinia ei, întărirea valorilor europene), cancelarul german și-a exprimat dorinţa de a vedea „mai multe persoane care să aibă curajul să spună «sunt un credincios creştin». Şi mai multe persoane care să aibă curajul să intre în dialog”, a spus Merkel.

Și-a terminat pledoaria în favoarea unui creștinism mai activ printr-o sugestie adresată tuturor celor care și-au diminuat frecventarea bisericii. Consideră că oamenii ar trebui să se întoarcă la „obiceiul de a merge la biserică din când în când şi să aibă baze biblice sănătoase”. Merkel face, de fapt, o observaţie fină prin care evidenţiază breșa produsă între creștinismul cultural (care pretinde doar recunoașterea identităţii) și etica creștină.

Poate că cel mai consistent contrast în această privinţă este dat de poziţiile diferite în privinţa refugiaţilor (prin prisma poziţiilor diferite utilizate în definirea creștinismului) adoptate de Viktor Orban și președintele Consiliului European, Donald Tusk. În timp ce primul acuză că Europa creștină va dispărea dacă refugiaţii vor fi ajutaţi, al doilea consideră că „a fi creștin în public, în viaţa socială, înseamnă a avea o datorie faţă de fraţi aflaţi în nevoie” (un articol pe larg aici).

Continuând pe firul aceleiași logici a contrastelor, liderul german întrezărește chiar un mare beneficiu din criza de identitate religioasă prin care este posibil să treacă Europa ca urmare a afluxului de imigranţi. Poate apărea oportunitatea unor discuţii constructive care „ne-ar putea duce din nou la propriile noastre rădăcini şi să le cunoaştem mai bine”.

O Europă cu identitate obscură

Problema de fond pe care se pare că a încercat să o identifice Angela Merkel ţine de modul în care unii fac apel la identitatea creștină fără să cunoască foarte multe despre esenţa acesteia, nici din punct de vedere istoric, nici din perspectiva conceptelor pe care le promovează. De altfel nu este pentru prima oară când Merkel pune degetul pe o rană pe care prea puţini politicieni (poate chiar prea puţini teologi) se prea grăbesc să o cicatrizeze. Răspunzând în urmă cu 5 ani la o întrebare privind pericolul islamizării Germaniei, cancelarul german a sugerat că „Germania nu are prea mult islamism, ci prea puţin creștinism”.

Se referea la faptul că „avem într-o măsură prea mică discuţii cu privire la perspectiva creștină asupra lumii, a valorilor care ne călăuzesc în tradiţia iudeo-creștină”. Unii ar putea ușor să o acuze de interese politice care se află în spatele acestei abordări, însă în 2012 mărturisea că este chiar foarte credincioasă. Ca fiică a unui pastor luteran, Merkel nu a avut reţineri în a recunoaște că „religia este partenerul meu constant, aşa cum a fost de când mă ştiu”. Din acest punct de vedere, pentru cancelarul german este relativ ușor să facă apel la întoarcere reală la rădăcinile creștine. Iar acestea sunt pierdute nu din cauza islamizării, ci din cauza neglijenţei celor care reduc relaţia cu creștinismul doar la abordări secvenţiale, de ocazie.

Este aceeași problemă pe care, într-un articol publicat pe site-ul The Gospel Coalition, Kevin DeYoung, un pastor reformat, o sesiza. El evidenţia o gravă problemă în interiorul confesiunilor creștine. Principalul vinovat, în opinia sa, pentru criza în care se găsește creștinismul sunt semicreștinii, cei care nu mai frecventează biserica la fel de des ca altădată. Și chiar dacă ar frecventa-o tot nu s-ar simţi prea mult efecte în societate, fiindcă creștinismul contemporan are o problemă de percepţie.

Politică creștină?

În opinia lui Nigel Tween, director al Regents Theological College, biserica creștină nu este prea implicată în acţiuni prin intermediul cărora să fie abordate cauzele profunde ale sărăciei și nedreptăţii. De aceea, susţine el, efectele tăcerii se resimt și sunt rezultatul unei escatologii înguste și al unei abordări teologice care „este prea puţin preocupată de o lume care oricum va dispărea”.

Pe acest fond, abordarea Angelei Merkel poate părea ciudată, fiindcă mizează pe un alt gen de creștinism, unul care să iasă din sfera bisericilor. Abordarea ei ar trebui așezată în contextul mai larg a unei Germanii cu o îndelungă tradiţie a unui creștinism activ. Fie că vorbim de Martin Luther sau de Dietrich Bonhoeffer, varianta de creștinism construită în arealul german este mult diferită, spre exemplu, de creștinismul contemplativ din spaţiul răsăritean.

Însă chiar și în lipsa acestor diferenţe, observaţiile pe care Merkel le-a făcut cu privire la situaţia actuală a Europei creștine sunt destul de străine mediului politic. Mult mai prezente în spaţiul american, comentariile lui Merkel par cu atât mai nepotrivite cu cât vizează un continent cu tendinţe de secularizare pregnante. Convingerile politice ale cancelarului german pot însă explica lejeritatea cu care s-a aventurat pe un teren pe care majoritatea politicienilor îl evită. Angela Merkel este de orientare creștin-democrată, adică este susţinătoarea acelei variante de construcţii politice în care valorile creștine modelează deciziile și stilul de guvernare. Insistând pe solidaritate socială, subsidiaritate, morală creștină, ideologie conservatoare, creștin democraţia își propune ca deziderat să insereze morala creștină în structurile politice. Într-o anumită măsură aceasta ar putea fi o explicaţie suplimentară a jocului pe care Germania îl face în ceea ce privește criza refugiaţilor.

DISTRIBUIE: