Obţinerea succesului este un deziderat comun. În contrapondere, eșecul nu este de dorit. De aici derivă și tendinţa generală ca realitatea să fie cosmetizată sau datele statistice să arate cât mai bine. Politicienii apelează la aceste trucuri, dar nici bisericile nu se feresc să le folosească în interes propriu, chiar dacă pentru aceasta trebuie să plătească un preţ. Suflete pierdute și răni nevindecate constituie miza unei abordări triumfaliste.

Creștinii trebuie să înveţe să măsoare succesul cu altceva decât bani, faimă și putere, concluzionează una dintre cele mai bine vândute scriitoare creștine, Rachel Held Evans. Autoarea își surprinde cititorii pe fondul constatării cu privire la situaţia deloc de invidiat a creștinismului pe tărâm american. Plecările tinerilor din biserică sunt îngrijorătoare, iar în această privinţă nimeni nu poate să stea liniștit.

Puterea și faima – o problemă pentru biserică

De ce biserica este în recul? Pot fi invocate multe cauze, însă Evans provoacă printr-o perspectivă oarecum neașteptată. Biserica este în cădere liberă fiindcă obișnuiește să aibă o abordare mai mult triumfalistă (măsurată cu faimă și putere) decât una mai modestă. Într-un mesaj publicat pe blogul său, Evans scrie că i se pare ciudat „că vorbim atât de rar despre eșec” și privește cu un ochi ușor critic spre cei care formează clerul, recomandând ca aceştia să nu mai fie preocupaţi doar cu „răspândirea de informaţii religioase sau conservarea autorităţii”, ci mai degrabă să „iasă în faţă, să mărturisească adevărul despre greșelile lor, visurile, eșecurile și temerile lor, în scopul de a-i determina și pe alţii să facă același lucru”.

Practic, Evans propune o altă paradigmă a ceea ce înseamnă viaţa și experienţa creștină. Este vorba de o concepţie diferită de ceea ce constituie astăzi esenţa bisericii. De altfel, nu este prima persoană care propune o regândire a creștinismului, în sensul unei reîntoarceri la matcă. În cartea Creștinism păgân, George Barna surprinde anumite aspecte care au survenit pe parcursul istoriei creștinismului și care au deturnat biserica de la menirea ei. El vorbește de „dimineţi de duminică fixate în beton” (cu trimitere la liturghii reci, formale) și de o exacerbare a ritualismului în dauna vindecării sufletului.

În consecinţă, biserica a devenit un loc de întrunire a individualităţilor, mai degrabă decât a unei comunităţi. De aici și până la urmărirea succesului nu este decât un pas. „Evanghelia prosperităţii”, atât de vehiculată în mediul american, este doar partea vizibilă a unei percepţii în care victoria este mai importantă decât înfrângerea. Este o teologie extrem de provocatoare, pentru că pare în acord cu ideea comună tuturor tradiţiilor creştine, că Dumnezeu doreşte şi acţionează în vederea fericirii creştinilor. Puterea și gloria vin ca o consecinţă firească.

Fuga după victorii

Ideea abordării triumfaliste, pe care o invocă scriitoarea americană, ar trebui să dea de gândit. Este inevitabil ca biserica să facă apel la cifre, mai ales atunci când acestea îi sunt favorabile. Însă au acestea acoperire și în realitate, în sensul că permit descifrarea unei spiritualităţi autentice? Există riscul ca în spatele acestei proceduri să se ascundă și o anumită percepţie care transcende realitatea imediată. Un caz concret îl reprezintă megaconstrucţiile religioase, care exprimă mai mult puterea decât evlavia. De altfel românii cunosc destul de bine această situaţie, fiindcă sunt de câţiva ani prinși în miezul unei dispute cu privire la ceea ce unii nu s-au ferit să numească a fi „un mall bisericesc”.

Dar cifrele vehiculate în jurul orei de religie cum pot fi interpretate? Așa cum era de așteptat, rata mare de înscriere a elevilor la ora de religie i-a determinat pe unii jurnaliști să proclame victoria bisericii. De altfel chiar Patriarhia, într-un comunicat recent, s-a grăbit să concluzioneze „faptul că peste 90 la sută dintre elevi s-au înscris la ora de religie are valoare de referendum”.

Încercarea de a maximiza victoria poate fi de înţeles, dar poate fi în egală măsură și o tentativă de a masca altă stare de fapt. Tocmai această mutare a generat și reacţii opuse, venite chiar din partea unor teologi ortodocși. Unul dintre aceștia este Radu Preda, conferenţiar universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca. În opinia sa, dezbaterea contondentă care a precedat înscrierea pentru ora de religie a scos la iveală și multe neajunsuri ale bisericii. Pe scurt, este „o victorie fragilă”. Un alt teolog, Marcel Răduţ Seliște, atrăgea atenţia că „victoria orei de religie trebuie să dea de gândit tuturor celor implicaţi şi mai ales celor care acum sunt victorioşi”, altfel există riscul să fie transformată „într-o înfrângere de coşmar”.

Dulceaţa înfrângerii

Cu alte cuvinte, triumfalismul poate fi dăunător pe termen lung și de asta nu suferă o singură confesiune creștină. Ceea ce solicită Evans nu este doar mai mult simţ al măsurii, ci vulnerabilizarea liderilor religioși, în primul rând, și apoi a fiecărui creștin în parte.

Acest subiect l-a surprins și Larry Crabb în cartea Vise năruite. În percepţia sa, biserica a devenit o comunitate de biruitori și nu una a inimilor frânte. Aceasta ne face să „înfruntăm cu bravură perioadele grele ale vieţii”, convingându-i pe cei de lângă noi că o ducem mai bine decât o exprimă situaţia de fapt. Este rău, dar am fost învăţaţi să spunem că este bine. Drept urmare, ne-am deprins să fim „mai mult convenţionali decât naturali”. În acest context, nu surprinde deloc concluzia psihologului american: „Comunitatea creștină este adesea un loc periculos în care să trăiești atunci când visele ţi se năruie”. Ar putea fi și altfel? Evans, dar și Crabb, răspund pozitiv. Există o condiţie: renunţarea la putere și imagine și asumarea slăbiciunilor. Victoriile sunt importante și necesare, dar și înfrângerile joacă rolul lor în economia mântuirii. Excluderea lor din ecuaţie înseamnă pierderea unei părţi esenţiale din experienţa și onestitatea creștină.

DISTRIBUIE: