Chiar se întâmplă totul cu un scop?

3474

Între „totul se întâmplă cu un scop” și „nimic nu se întâmplă degeaba” există o diferenţă care multora li s-ar putea părea insesizabilă. Însă tocmai de această diferenţă insesizabilă pare să depindă sănătatea spirituală a celor care cred că există un Dumnezeu la cârma tuturor lucrurilor.

Nu, nu totul se întâmplă cu un scop”, titrează aparent sfidător un editorial semnat de John Pavlovitz pentru revista Relevant. Cum s-ar putea împăca însă această viziune cu credinţa creștină că Dumnezeu conduce toate lucrurile? Pavlovitz propune un răspuns mai dificil de metabolizat și, poate de aceea, mai greu de întâlnit decât faimosul „totul are un sens”. El spune că, atunci când presupunem că există un sens în tot ceea ce ni se întâmplă, atunci când ni se întâmplă să trecem printr-o suferinţă zdrobitoare, nedreaptă, poate chiar prelungită, devine imposibil să fugim de cea mai obsedantă întrebare: „De ce?”. Când suntem convinși că trebuie să existe un sens în suferinţă, ajungem obsedaţi de identificarea acelui sens în care ne putem încadra durerea, în loc să ne permitem să recunoaștem că trecem printr-o experienţă pur și simplu devastatoare.

Pavlovitz mărturisește că, în adâncul inimii lui, există o credinţă, apărată cu strășnicie, într-un Dumnezeu care este bun și într-o existenţă care contează. „Dar aceasta nu vine la pachet cu presupunerea că toate lucrurile (inclusiv ororile cu care ne putem întâlni în viaţă) au un scop.” Editorialistul se referă apoi imediat la un verset din Biblie care pare să sugereze contrariul. „Toate lucrurile lucrează spre binele celor care Îl iubesc pe Dumnezeu”, scria Pavel în Epistola către Romani, cap. 8, versetul 28. „Însă aceasta nu este o poliţă de asigurare plătită cu credinţa, care ne scutește de orice e neplăcut pe lume, ci este o promisiune că, dacă alegem să răspundem tuturor lucrurilor care ni se întâmplă dintr-o poziţie iubitoare, a bunătăţii, atunci noi – deci nu neaprat circumstanţele noastre – vom fi mai bine”, explică editorialistul.

Într-o notă categorică, dar care pare să izvorască dintr-un pragmatism aplicabil la o scară largă, Pavlovitz scrie că „nu suntem într-un experiment cauză-și-efect proiectat în Ceruri pentru a face ceva cu noi sau în noi, ci suntem într-un timp și un loc în care putem să răspundem [circumstanţelor, n.r.], iar felul în care o facem ne schimbă. Durerea noastră nu are un scop predeterminat (altfel am fi zdrobiţi de teribil de complicata misiune de a ne prinde noi singuri care dintre miliardele de mici decizii pe care le luăm în fiecare zi a fost de vină). Însă durerea va avea întotdeauna un rod valoros.”

Altfel spus, deși nu totul se întâmplă cu un scop, totuși nimic nu este degeaba.

Psihiatrul austriac Viktor Frankl este cunoscut pentru contribuţia sa în descoperirea modului în care sensul îmbrăcat de o suferinţă poate face acea suferinţă tolerabilă. „Cine are un «de ce» poate suporta aproape orice «cum»”, spunea Frankl. Așadar tendinţa noastră protectoare, naturală, este să încercăm să identificăm sensul în ceea ce ni se întâmplă. Ceea ce sugerează însă Pavlovitz nu vine în contradicţie cu importanţa pe care omul o acordă sensului, ci propune o alternativă. Aceea ca, prin reacţiile sale, omul să creeze sensul. Pentru un creștin, acest mod de a face lucrurile presupune privilegiul de a fi co-creator, de a lucra împreună cu Dumnezeu-Creatorul la cristalizarea unui caracter frumos.

La nivel practic, Brian Cosby, editorialist pentru CrossWalk, sugera că există două căi prin care putem răspunde momentelor de încercare din vieţile noastre. Primul este răspunsul pasiv. „Răspunsul pasiv înseamnă să afirmi frumuseţea caracterului lui Dumnezeu și să ai încredere în El și în planul Lui pentru viaţa ta”, scrie Cosby. Al doilea este răspunsul activ, sub care Cosby așază orice acţiune practică de apropiere în Dumnezeu: „A vorbi cu Dumnezeu prin rugăciune”, „a te apropia de Dumnezeu citind și gândindu-te la Cuvântul Lui”.

DISTRIBUIE: