Dacă privim sincer în jur și în noi înșine, descoperim că prăpastia dintre mentalitatea celor care apelează strict la rugăciune în detrimentul tratamentelor medicale și esenţa mentalităţii creștine nu este atât de adâncă pe cât pare. Însă ea rămâne o prăpastie.

Micuţa Jessica Crank nu avea nicio șansă în faţa tipului de cancer cu care fusese diagnosticată. Chiar dacă părinţii au adus-o la primul consult atunci când din radiografii se vedea că sub umflătura uriașă din umărul ei se aflau „oase dezintegrate”, medicii au spus că nici dacă ar fi venit mai devreme nu ar fi putut scăpa. Însă faptul că părinţii nu s-au mai întors niciodată cu Jessica în spital, după controlul efectuat la Urgenţe, a cântărit greu în ochii judecătorului, după ce Jessica a murit, iar părinţii au fost cercetaţi penal.

Mama fetiţei, Jaqueline Crank, a fost acuzată de neglijenţă în îngrijirea copilului și la fel a fost acuzat și concubinul ei, Ariel Ben Sherman, care însă nu a mai trăit să audă verdictul de după apel. În depoziţia făcută în sala de instanţă, Jaqueline a declarat că, în faţa bolii fetiţei ei, a ales să apeleze la „Iisus Hristos, Domnul și Mântuitorul meu, Vindecătorul, Apărătorul”. Crank „știa că nu era bine” cu „tumora cât un grapefruit” din umărul fiicei ei. Însă era convinsă că Hristos „este singurul Vindecător” și spunea că „în virtutea acestei credinţe ne-am asumat să ne rugăm pentru ea, să o vindecăm cu ajutorul rugăciunii”.

Curtea a evaluat și documentele medicilor, din care reieșea că din punct de vedere medical nu s-ar fi putut face nimic pentru vindecarea acelei forme rare de cancer (Sarcom Ewing), însă doctorii ar fi putut ameliora simţitor simptomele bolii, ajutând-o pe micuţă să aibă un sfârșit măcar un pic mai puţin traumatizant. Avocatul apărării a invocat în schimb dreptul părinţilor de a apela la „tratament prin mijloace spirituale, exclusiv prin rugăciune”, potrivit cu legislaţia aflată în vigoare (în Codul Tennessee Anotat). Verdicul a fost însă „vinovat”, datorită unui detaliu pe care judecătorul l-a considerat semnificativ. Deși, împreună cu concubinul ei, înfiinţase un cerc de rugăciune, Jaqueline Crank nu aparţinea niciunei „biserici sau cult recunoscut” de stat. Prin urmare, curtea a decis că femeia nu poate beneficia de protecţia dreptului la vindecare prin credinţă. În urma pronunţării sentinţei, femeia a primit 11 luni și 29 de zile de probaţiune nesupravegheată. Adică nu a fost condamnată la închisoare, însă sentinţa ei este notată în cazier și orice infracţiune comisă în următoarele 12 luni o poate aduce în închisoare.

Un an mai târziu, legislativul din Tennessee a luat măsuri și a abrogat tacit legea scutirii de acuzaţia de abuz prin neglijenţă aplicată persoanelor care cred în vindecarea exclusivă prin credinţă. Astfel factorii de decizie au eliminat prevederea care în loc să protejeze libertatea religioasă, vulnerabiliza cel mai fragil segment al societăţii: copiii.

Credinţa care duce la moarte

Ultimii ani au fost martorii a numeroase cazuri, vizibile internaţional, de copii care au murit din pricina faptului că părinţii i-au presat sau pur și simplu au decis în locul lor să nu recurgă la intervenţii medicale care le-ar fi putut salva viaţa. Aceasta este și istoria tristă a lui Dennis Lindberg, stins din viaţă la numai 14 ani, după ce a refuzat transfuziile de sânge care l-ar fi ajutat să supravieţuiască leucemiei de care suferea.

Într-un material amplu și bogat în detalii psihologice semnificative, jurnalista Isolde Raftery dezvăluie amestecul teribil de inocenţă, naivitate, dar și de convingere, presiune și chiar superficialitate care a făcut posibilă moartea evitabilă a adolescentului. Lectura acestui material documentar este introducerea într-o lume în care accesul se face, de obicei, doar pe o ușă a șocului, care nu mai are răbdarea să încerce să înţeleagă părţile. Și e numai firesc ca moartea evitabilă a unui copil să reducă răbdarea oricui la zero.

Și moartea artistului Gyuri Pascu a dat naștere unui scandal foarte trist, după ce jurnalistul Cătălin Tolontan a dezvăluit publicului larg că Pascu făcea parte dintr-un cult ezoteric ostil medicinei alopate. Despre liderul acestei organizaţii, maestrul Dang, Tolontan scrie că „a fost condamnat în Elveţia și în Belgia la patru ani de închisoare pentru escrocherie și pentru că un copil a murit în urma «practicării ilegale a medicinei»”, dar și că acest maestru ar fi transmis mai departe capacitatea lui de a vindeca „rădăcina bolilor, nu simptomele”, așa cum presupun adepţii cultului, fostei soţii a lui Gyuri Pascu.

Epidemia internaută

Lipsa de încredere în medici este alimentată în ultimul timp de proliferarea digitală rampantă a pseudoinformaţiilor medicale, prin intermediul unor site-uri întreţinute de personaje fără pregătire știinţifică sau cel mult autodidacte. Internetul abundă de teorii ale conspiraţiilor date în vileag în vreun colţ obscur de lume și de povești neverificate și nedovedite de succes ale unor tratamente ciudate și chinuitoare pentru bolnavii de tot soiul.

Uneori, astfel de povești se transformă în veritabile campanii mediatice, deși sunt bazate pe adevărate minciuni. Însă, alteori, medicina își face singură deservicii de imagine, așa cum s-a întâmplat în ocaziile în care autorităţile de evaluare au dezvăluit fraudele din sistemul de cercetare. E cazul Chinei, unde se pare că 80% dintre testele clinice recente prezintă fraude de diverse feluri. Cine îi poate condamna pe cei aflaţi în situaţia de a decide cu privire la sănătatea lor că nu mai cred în medici când, iată, o altă revizuire a retractărilor din jurnalele de specialitate din domeniul biologiei și al medicinei a relevat că numărul studiilor retrase în urma fraudelor sau a suspiciunilor de fraudă a crescut de la 10 la milion (1976), la 96 la milion (2007)? Ori când din spitale ajung la noi istorii de groază cu privire la lipsa flagrantă de omenie a unor angajaţi ai sistemului medical.

Confruntaţi cu astfel de istorii, mulţi ajung să practice în exclusivitate încrederea în natură, în energii supranaturale sau în Dumnezeu. Dintre aceste trei exclusivităţi, cea de-a treia ridică cel mai des dileme etice. De aceea, înainte de o concluzie pripită, merită aprofundat subiectul.

Ce să mai crezi

Un sondaj recent efectuat de Barna a relevat că majoritatea americanilor cred în vindecarea supranaturală. Cea mai mare parte a adulţilor americani (66%) cred că oamenii pot fi vindecaţi fizic, în mod supranatural, de către Dumnezeu. Această majoritate este alcătuită din cei care cred ferm (33%) sau destul de mult (33%) că e posibil să fii vindecat fizic de Dumnezeu. Restul, de 34%, sunt sceptici, mai exact 19% sunt profund împotriva ideii că există vindecare prin credinţă, iar 15% sunt oarecum în dezacord cu această idee. Cum se face că o majoritate acceptă ideea că Dumnezeu intervine supranatural pentru vindecarea oamenilor? Lucrul acesta ţine de esenţa fundamentală a credinţei creștine.

Încrederea în miracole este nu doar compatibilă, ci chiar coerentă cu credinţa în Dumnezeul creștin. Creștinismul predică restaurarea sănătăţii spirituale a omului prin intervenţia istorică (jertfa), dar și prezentă (călăuzirea) lui Dumnezeu în viaţa omului. Prin intermediul acestor acţiuni supranaturale ale lui Dumnezeu, creștinul speră să atingă idealul vindecătii spirituale de păcat. În creștinism, această vindecare este o taină, considerându-se că Duhul Sfânt lucrează „ca vântul” (nu se știe de unde vine și unde se duce). Cu alte cuvinte, Mântuirea spirituală este, în sine, un miracol. Din această credinţă decurge natural încrederea în puterea lui Dumnezeu de a realiza un miracol fizic. Așadar a crede în Dumnezeu presupune credinţa în miracole, însă această credinţă trebuie educată.

Cartea de căpătâi a creștinismului conţine numeroase exemple de minuni. Totuși aici este important de notat că imaginea pe care o transmite Biblia despre miracole este aceea că ele dublează aproape întotdeauna un mesaj spiritual. Când vindeca orbi, Hristos nu acţiona ca un șaman capabil să repare instantaneu și spectaculos un defect fizic, ci transmitea celui vindecat și celor care ar fi aflat despre vindecare faptul că Dumnezeu a fost acolo și că a reparat fizicul ca aplicaţie practică a ceea ce vrea și poate să facă spiritual.

Apoi, a crede în miracole nu înseamnă a te limita strict la ele. Nu este nevoie de mai puţină credinţă sau nu este mai necredincios acela care crede că Dumnezeu intervine în viaţa oamenilor prin intermediul știinţelor ori că El conduce medicii către un rezultat sau altul. O intervenţie divină, prin orice mijloc, tot miracol este. Mai mult, creștinismul predică superioritatea acelei credinţe care continuă să iubească și să spere în ciuda absenţei unei intervenţii divine evidente. Semn că îţi trebuie mai multă credinţă pentru a crede în Dumnezeul care nu Își demonstrează iubirea faţă de om prin miracole. Și, „fără credinţă este cu neputinţă să Îi fim plăcuţi” lui Dumnezeu, spunea Hristos. În definitiv, credinţa este o chestiune sufletească și intimă, incompatibilă cu disecţia publică. Cu toate acestea, la un moment dat, tot va trebui să ne definim foarte responsabil credinţa, mai ales când viaţa noastră va depinde de ea.