John este un credincios exemplar. Interesat să aprofundeze Biblia, dar și să o explice altora, era un model în ceea ce privește generozitatea și pasiunea pentru valorile spirituale. Aproape inexplicabil, a renunţat la biserică, dar nu și la credinţă sau la convingerile sale. Din contră, tocmai acestea, spune el, l-au făcut să plece.

John face parte din categoria din ce în ce mai numeroasă de credincioși care nu renunţă la credinţă, dar nici nu se alătură unui alt grup religios. Aceștia nu sunt plictisiţi de religie, din contră, o caută cu mai multă ardoare. Analiștii îi numesc „dones” sau „dechurched”, pentru a-i delimita de mai cunoscuţii „nones” sau „unchurched” al căror contact cu biserica/religia este zero sau aproape zero. Spre deosebire de „nones” (neafiliaţii), „dones” (dezafiliaţii) nu și-au pierdut credinţa, mai degrabă ei părăsesc bisericile tocmai pentru a și-o salva, notează Tom Schultz, autorul unei cărţi cu acest subiect. Termenul este nou, dar tendinţa este veche, spune Mark Tidsworth, un consultant în domeniul religios. „Am auzit și observat acest lucru în biserici de vreo 7 sau 8 ani.” În opinia sa, este o tendinţă îngrijorătoare fiindcă implică oameni dedicaţi și activi în viaţa bisericii, fiind, din acest punct de vedere, diferită faţă de alte tendinţe religioase evidenţiate de sociologi.

Recent, WRN a abordat acest fenomen, insistând asupra unui studiu realizat de sociologul Josh Packard, conform căruia există aproximativ 30 de milioane de „dones” în SUA și alte aproximativ 7 milioane gata de plecare. Studiul (integral aici) a constatat că oamenii care se rugau intens, care aveau o viaţă devoţională și au fost membri consecvenţi ai unei biserici timp de zeci de ani sunt printre cei care o părăsesc. De regulă, aceștia nu sunt „creștini de ocazie” și nici nu au luat decizia plecării în urma unei experienţe negative, ci ca o consecinţă a luptei cu ei înșiși care se întinde pe o perioadă îndelungată. Nu sunt nici mânioși, ci doar dezinteresaţi de ceea ce oferă biserica.

De ce?

Inspirându-se din cartea pe care Packard a scris-o pe marginea acestui fenomen, editorii de la Patheos au enumerat câteva cauze posibile care alimentează exodul din biserică. În primul rând, „dones” resimt nevoia unei profunzimi sociale. Însă, în percepţia lor, tendinţa manifestată în biserici de a critica și condamna obstrucţionează sentimentul unei comuniuni reale.

De asemenea, „dones” se simt prinși în structura birocratică după care biserica funcţionează. Au sentimentul că nu li se oferă liberatatea de a face ceea ce își doresc cel mai mult: să fie activi. De aici derivă sentimentul că, fără autoritatea bisericii, pot să progreseze mai mult.

Liderii bisericii sunt un alt motiv pentru evadarea din biserică. „Dones” simt că trebuie să găsească propriile răspunsuri la căile tainice ale lui Dumnezeu și nu prin intermediul unor predici și prelegeri rostite de la altarele sau amvoanele bisericii.

Nu în ultimul rând, dezafiliaţii reproșează bisericii că a insistat în exces pe problemele morale, cum ar fi abuzul de droguri și activitatea sexuală, și a ignorat complet probleme presante actuale, cum ar fi sărăcia, egalitatea și inechitatea socială. Drept urmare, „dones” resimt oboseala generată de rutina serviciilor de închinare. „Ei vor să joace. Ei doresc să participe. Dar se simt dispreţuiţi la fiecare pas”, comentează Tom Schultz.

Implicaţii

Acest fenomen reprezintă o adevărată provocare pentru biserică, pe lângă multe altele identificate deja. Dacă această tendinţă a plecărilor se va menţine, viitorul creștinismului în spaţiul occidental nu are prea multe surse de speranţă. Schultz o spune fără menajamente: „Biserica ta, chiar dacă este una dintre cele cu rată de creștere, stă pe o bombă cu ceas.” Ceea ce îl determină să concluzioneze în această direcţie este faptul că, pe lângă „dones” (a căror credinţă este indiscutabilă), numărul în creștere al „nones”, dar și lipsa de interes a milenialilor, indică faptul că asistăm la o reorientare a percepţiilor religioase. Acum, noutatea este că și cei care puteau fi consideraţi forţa bisericii încep să devină o problemă.

Un exemplu este Eric Carpenter, care, pe site-ul The Dones, mărturisește că a fost crescut în biserică și a rămas acolo 40 de ani. Și-a finalizat studiile teologice și a fost chiar misionar în Asia de Sud. Apoi a devenit chiar pastor, poziţie din care a demosionat în 2010. „Nu este un drum ușor să lași toate obiceiurile în urmă”, spune el, exprimându-și regretul că cei apropiaţi nu l-au înţeles. Însă satisfacţia sa provine acum din faptul că se simte „mai viu ca niciodată”. La fel de asemănătoare este și mărturisirea unui oarecare Brett, care a fost activ în biserică aproximativ 37 de ani. Convingerea sa, după atâţia ani de slujire, este că Dumnezeu l-a inspirat să se apropie de o nouă formă de comuniune, mult mai aproape de „vechile forme de biserici găsite în Noul Testament”.

Contraargumentele în faţa acestor mărturii au o eficienţă redusă. Desigur, apologeţii creștinismului instituţionalizat pot găsi explicaţii în legătură cu rolul bisericii, necesitatea păstrării ei și relaţia acesteia cu Christos, însă argumentele sunt fără impact pentru această categorie de credincioși a căror percepţie despre spiritualitate nu mai coincide în multe aspecte cu ceea ce practicau altădată.

Fenomenul este amplificat și de faptul că biserica are o strategie defectuoasă în faţa acestei situaţii. Packard spune că biserica ar putea reduce pierderile și chiar ar ieși din impas dacă nu s-ar concentra atât de mult asupra celor care deja au plecat. Prevenirea unui exod este mult mai simplă decât încercarea de a-i convinge pe cei refugiaţi să se întoarcă. „Este necesar să ne uităm la oamenii pe care îi avem deja, cum îi putem asculta și vorbi cu ei și să ne asigurăm că nu sunt următorii dones”, spune și Shultz. Problema fundamentală este dacă biserica conștientizează aceste tendinţe și dacă este cu adevărat preocupată să găsească antidotul necesar. În sens contrar, ceea ce americanii acum surprind pe bază de statistici este posibil să devină o realitate tristă și în alte spaţii, care acum par să nu fie prea invadate de grijă.

DISTRIBUIE: