Serena Williams tocmai a câștigat al şaselea Wimbledon din carieră și este deţinătoarea en-titre a tuturor trofeelor de Grand Slam. Nu mai puţin de 21 de astfel de trofee au trecut prin mâna sa. Sursa loviturilor sale fulgerătoare sale vine dintr-o direcţie la care prea puţini s-ar gândi.

„Sunt un martor al lui Iehova. Dacă nu crezi în Dumnezeu va fi greu să trăiești pentru că Acesta este, în mare măsură, fundamentul vieţii. Și, fiind martor al lui Iehova, cred, evident, în Dumnezeu și în Biblie. Fără El nu aș fi ajuns aici. Lui Îi sunt recunoscătoare pentru tot!”. În 2002, atunci când a făcut această declaraţie, Serena era deja pe culmile gloriei și intuia că forţa invizibilă pe care o invocă își va pune amprenta decisiv asupra carierei sale.

Serena este membră a confesiunii creștine Martorii lui Iehova, care își încurajează membrii să se distingă de lume, de complexitatea ei, și care descurajează, conform RNS, orice competiţie care implică expunerea, violenţa ori celebritatea. Sunt lucruri pe care Martorii lui Iehova trebuie, deci, să le evite și care au pus-o uneori în dificultate pe Serena, liderii bisericii neagreând jocul sportiv în care este implicată. Totuși, site-urile care aparţin acestei credinţe o includ între celebrităţile cu care se laudă, printre care îi menţionează și pe Michael Jackson și Prince.

Apartenenţa Serenei și a celor patru surori la această confesiune se datorează mamei lor, Oracene, convertită încă din anii ’80. Serena mărturisește că participă la slujbele oficiate la biserica lor și a mers „din ușă în ușă” (o practică comună martorilor lui Iehova), pentru a oferi literatură religioasă sau a vorbi despre credinţa sa.

Credinţa și victoriile Serenei

Pentru Serena, credinţa este o sursă de putere și perseverenţă, despre care observatorii spun că îi sunt vitale pentru a servi cu o viteză de până la 200 km pe oră. „Îi mulţumesc lui Iehova pentru victorie”, a spus Serena Williams după ce a primit trofeul la Australian Open în ianuarie, a șasea ei victorie la această competiţie.

„Am căzut, iar El m-a ajutat să mă ridic! Am spus rugăciuni, nu ca să câștig competiţia, ci ca să fiu suficient de puternică, încrezătoare și sănătoasă, iar în cele din urmă, am reușit să trec peste toate obstacolele, motiv pentru care Lui îi sunt recunoscătoare, în primul rând, și Îi dau slavă.”

După cum și mărturisește, cariera sa nu a avut un parcurs ascendent lin. Nu a fost ferită de accidentări în timpul meciurilor, de scandaluri privind expunerea vestimentară considerată indecentă sau chiar izbucniri mânioase pe teren, elemente care intrau în conflict cu principiile credinţei sale. A pierdut locul întâi de mai multe ori, ajungând la un moment dat chiar pe poziţia 175.

Totuși, Serena a avut puterea să revină în așa fel încât să domine podiumul. Nu ar fi singura sportivă care îi atribuie succesul sportiv lui Dumnezeu. Alţii, ca de exemplu boxerul Paquaio, nu văd nicio problemă în a armoniza sporturile cu valorile creștine. Pentru Serena, lucrurile sunt mai simple, tenisul fiind recunoscut pentru fair-play-ul pe care îl promovează. Acesta este un element de distincţie dintre ea și alţi sportivi, dar nu și singurul. Mai există un aspect care merită menţionat, și anume că sportiva americană nu pare să fie la fel de interesată de popularitatea sa, precum sunt alte jucătoare. Să se simtă oare amprenta convingerilor sale religioase?

„Ciudăţenia” Serenei

Joseph Price, profesor de studii religioase la Colegiul Whittier, care a scris despre relaţia dintre religie și sport, spune că se poate observa la Serena un comportament conform cu principiile confesiunii căreia îi aparţine. „Serena vorbește foarte rar despre viaţa sa personală în interviurile acordate după meciuri și încearcă să mute atenţia asupra jocului în sine, nu asupra ei”. Cu excepţia unei cărţi autobiografice, Williams și-a ţinut departe de ochii curioșilor viaţa personală. De ce ar încerca să evite ceea ce poate că unii sportivi nu consideră a fi o mare problemă? „Bănuiala mea este că Serena încearcă să reducă la minimum posibilitatea de a deveni obiect de idolatrizare și fanatizare”, spune Price.

Pentru o societate obișnuită cu termeni precum „fan-club”, „vedete”, „staruri”, atitudinea Serenei pare să fie cel puţin ciudată. În condiţiile în care sportivii sau artiștii sunt preocupaţi să stea în lumina reflectoarelor, sportiva americană pare să se simtă confortabil ascunsă după cortină. Miza deciziei sale este puternică, fiindcă este în contrasens cu cerinţele publicului.

Sportul a devenit pentru mulţi un fel de religie. Starurile s-au transformat în zei. Conștientă de aceste realităţi, Serena s-ar putea să încerce să evite capcana în care cad, de regulă, persoanele cu notorietate publică. Simpatia poate ușor să degenereze într-o formă de idolatrie modernă, marcată de fanatism. Devin, astfel, explicabile încăierările din arenele sportive sau atacurile dure ale fanilor la adresa adversarilor.

Nu există nicio reţinere pentru presă să utilizeze temenul de „idol” în dreptul unor vedete din lumea sportului sau artei. „Planeta se închină: are un nou idol”, titra un ziar de profil după unul din succesele mari ale Simonei Halep. Serena probabil că știe că fanii pot foarte ușor să devoreze ceea ce au adulat. Pentru ei contează doar victoriile. Cazul Simonei Halep este elocvent în această privinţă. A fost nevoie de un parcurs cu sincope pentru ca fanii să devină zgomotoși.

Poate că și de aceea Serena nu joacă pentru fani, ci pentru propria ei plăcere. „Nu contează dacă pierzi sau câștigi, atâta timp cât îţi faci jocul tău”, declara în autobiografia sa. Nici banii pe care îi câștigă nu par să conteze prea mult. „Nici acum nu mă gîndesc la premiile în bani. Joc ca să câștig! Directorii turneelor vin după mine să-mi amintească să ridic premiile”. Sunt atitudini care au în spate nu doar o mentalitate de învingător, ci și convingeri religioase care au ajutat-o pe Serena Williams să intre în istorie. Chiar dacă nu se bucură de prea multă simpatie printre spectatorii români (fapt evident din comentariile de pe forumuri), un fapt merită să fie recunoscut: sportiva americană inserează o doză de normalitate într-o lume în care idolatrizarea a devenit aproape o necesitate.