Efectul, sau influenţa, pe care un anumit lucru îl are asupra noastră depinde, în mare măsură, de locul ocupat de respectivul lucru pe scara valorilor noastre. Este una să-ţi pierzi evantaiul într-o ţară străină şi alta este să îţi pierzi paşaportul.

În egală măsură, influenţa unei persoane în viaţa noastră depinde de locul pe care această persoană îl ocupă la masa sufletului nostru sau de rolul pe care îl joacă în curgerea vieţii. În această ordine de idei, vom arunca o privire asupra impactului, efectului pe care îl are credinţa în viaţa noastră, corelat cu locul pe care îl ocupă pe scara valorilor noastre.

Simon şi femeia păcătoasă (vezi Luca 7:36-50), deşi sunt sub acelaşi acoperiş şi în faţa aceleiaşi Persoane, răspund cu totul diferit. Datornicul iubeşte în funcţie de mărimea datoriei care i s-a iertat, iar Simon crede că lui i s-a iertat puţin în comparaţie cu femeia aceea. De aceea el nu face risipă de iubire când Iisus vine în casa lui. Nu ai cum să înţelegi valoarea salvării şi să o preţuieşti cu adevărat până nu înţelegi de unde ai fost salvat şi cât a costat acest lucru.

De multe ori, valorile noastre se schimbă odată cu experienţa sau cu revelaţia. Pentru apostolul Toma, Iisus cel înviat era o veste neutră, pe care era hotărât să o ignore. Îşi spunea că nu va crede altceva în afară de ce îi spuneau simţurile şi judecata proprie, că nu va crede pe nimeni în afară de propria lui persoană şi experienţă. Totul, până în clipa în care, spre marea lui ruşine, i-a fost împlinită cererea – a atins rana. Deodată, Cel pus sub un serios semn de întrebare, Cel care de acum îi era indiferent, ba, mai mult, era perceput ca fiind sursa nefericirii şi neîmplinirii lui, devine pentru Toma „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ (Ioan 20:28)

Aşadar ce loc ocupă, pe scara valorilor tale, viaţa ta de credinţă şi, concret, ce loc ocupă Iisus? Este credinţa ta bucuria ta supremă? Sau este o povară grea, pe care o acuzi în taină că e cauza nefericirii şi nereuşitei tale în viaţă?

Înapoi, la ruşinea de a crede

Pentru mulţi oameni, credinţa este o anexă a vieţii, mai mult sau mai puţin necesară, care este prezentă sau care ar putea foarte bine să lipsească fără să se simtă diferenţa. E bine să crezi în ceva, e bine pentru familie, pentru societate, mai ales ca o contramăsură la segmentul negativ al lumii sau al vieţii personale. În cele din urmă, un fel de placebo. Uneori, chiar mediile ştiinţifice o recomandă ca pe un fel de leac băbesc. Este un fel de tranchilizant pentru situaţii grele, un fel de opiu pentru mase, în mod special adresată săracilor şi ignoranţilor. Pavel observa acest lucru cu privire la biserica din timpul său: „De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales.“ (1 Corinteni 1:26) De ce? Pentru că viaţa de credinţă nu are relevanţă în anumite cercuri? A fost ea concepută numai pentru aceste categorii sociale şi economice? Alte categorii chiar nu ar avea nevoie de ea? Departe de adevăr aşa ceva. Problema este legată de destinatar, nu de expeditor. „Căci şi nouă ni s-a adus o veste bună ca şi lor; dar lor cuvântul care le-a fost propovăduit nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit.“ (Evrei 4:2)

„Căci şi nouă ni s-a adus o veste bună ca şi lor; dar lor cuvântul care le-a fost propovăduit nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit.“ (Evrei 4:2)

Diferenţa apare şi mai pregnant în viaţa lui Petru, de care Iisus nu a fost preţuit întotdeauna la fel. Au fost momente în care Petru a fost convins că Iisus are nevoie să fie învăţat şi corectat: „Petru L-a luat deoparte şi a început să-L mustre, zicând: «Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!»“ (Matei 16:22) Chiar dacă înţelegerea lui a fost total dezaprobată de Iisus, în sufletul lui nu a coborât convingerea. În noaptea vinderii lui Iisus, aflat lângă foc în curtea marelui-preot, Petru este victima propriei imagini despre Iisus. Este aşa de dominat de gândul că asistă la ceva care nu trebuie să aibă loc, încât numai cocoşul îl trezeşte din agonia spiritului său. Ce diferit vorbeşte el despre acelaşi Iisus după ce a primit provocarea iubirii şi descoperirea profetică a încercării de foc a credinţei lui! Acum Iisus este pentru el „piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului“ (Faptele apostolilor 4:11) sau „piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu“ (1 Petru 2:4). Dacă credinţa lui în Iisus ar fi rămas la nivelul din noaptea tăgăduirii, Petru nu şi-ar fi putut da niciodată viaţa ca martir pentru Domnul.

Istoria credinţei în Evanghelie nu poate fi nicidecum prezentată fără personajul de tristă faimă Iuda Iscarioteanul. Vânzarea lui josnică nu trebuie înţeleasă în funcţie de cei treizeci de arginţi, ci în funcţie de cauza stabilirii acelui „preţ“. Ea nu este produsul lăcomiei de bani, ci al dispreţului faţă de Iisus: „Dar Domnul Mi-a zis: «Aruncă olarului preţul acesta scump, cu care M-au preţuit!» Şi am luat cei treizeci de arginţi şi i-am aruncat în Casa Domnului, pentru olar.“ (Zaharia 11:13) În ochii lui Iuda, El nu valora mai mult decât un sclav de rând. Dacă ar fi fost confruntat cu o astfel de perspectivă, Iuda ar fi fost îngrozit şi s-ar fi apărat cu vehemenţă. Sub nicio formă n-ar fi crezut că imaginea lui deficitară despre Iisus şi credinţă, în general, îl va face să ocupe cel mai de nedorit loc în istorie. Dar acesta este cursul natural al dispreţului sau al puţinei preţuiri faţă de marele dar al credinţei şi faţă de Cel care constituie obiectul acesteia.

Cataracta

Ce loc ocupă credinţa în viaţa ta? Niciun alt loc decât acela pe care îl dictează valoarea ce I-o acorzi Celuia în care eşti chemat să crezi. Vrei să ştii cât Îl preţuieşti tu pe Iisus? Vezi ce loc ocupă El în gândurile, în preocupările, în viaţa ta. Vrei să înţelegi şi mai adânc şi mai departe lucrul acesta şi să vezi sensul de mers al credinţei tale, precum şi destinaţia spre care ea se îndreaptă? Niciodată nu vei şti cât Îl preţuieşti pe Iisus până nu vei înţelege cât te preţuieşte El pe tine. Compară felul cum te-a preţuit El pe tine cu felul cum Îl preţuieşti tu pe El. Legea preţuirii este identică cu legea iubirii: Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit mai întâi şi, prin extensie, noi Îl preţuim pentru că El ne-a preţuit mai întâi.

În timp ce, pentru unii oameni, credinţa a fost sau a devenit cea mai scumpă comoară a vieţii lor, de alţii ea a ajuns să fie privită ca neşansa şi nefericirea vieţii. Este bine cunoscut printre creştinii adventişti numele lui Dudley Canright, unul dintre cei mai proeminenţi evanghelişti şi apologeţi adventişti ai secolului al XIX-lea. După o perioadă de incredibilă ascensiune, viaţa lui a intrat în declin şi a sfârşit tragic. De unde a pornit căderea lui? De acolo de unde poate porni căderea fiecăruia dintre noi, de la puţina preţuire sau de la dispreţuirea mijloacelor de care S-a folosit Dumnezeu ca să ne aducă unde suntem astăzi. Iată mărturia lui D.W. Reavis, critic şi secretar al lui Dudley Canright: „Duminică seara, în cea mai mare biserică din West Side, [Canright] a vorbit despre «moştenirea sfinţilor» în faţa a mai bine de 3.000 de oameni şi am luat loc la balcon chiar în faţa lui, ca să prind fiecare gest şi să aud fiecare cuvânt şi chiar asta am obţinut, pentru că s-a lansat atât de repede şi aşa de elocvent în tema lui preferată, încât şi eu, şi restul adunării am ajuns să fim captivaţi total de întâmplările biblice pe care le prezenta atât de convingător. La sfârşit, cei mai mulţi oameni s-au strâns în jurul lui, felicitându-l şi mulţumindu-i pentru vorbirea lui magistrală.

În timp ce, pentru unii oameni, credinţa a fost sau a devenit cea mai scumpă comoară a vieţii lor, de alţii ea a ajuns să fie privită ca neşansa şi nefericirea vieţii.

Din toate părţile, îi auzeam pe oameni vorbind că asta a fost cea mai extraordinară predică pe care au ascultat-o vreodată. Eu ştiam că nu era modul obişnuit de vorbire al predicatorului, dar, pentru că adevărul biblic a fost prezentat atât de limpede şi de sensibil încât ajunsese la inimile tuturor – forţa era a mesajului nepieritor –, am înţeles atunci că puterea îi revenea, integral, adevărului, nu vorbitorului. După un timp am rămas singuri şi am mers într-un parc din zonă, unde ne-am aşezat ca să discutăm despre eveniment, ocazie cu care să-mi pot eu lansa comentariile. Şi am constatat că nu-mi mai rămăsese nimic de criticat. Am mărturisit sincer că am fost atât de copleşit de subiectul biblic în aşa măsură de revelator, încât nu îmi mai păsa acum de regulile oratoriei. Bătrânul a sărit brusc în picioare şi mi-a spus: «Cred că aş fi ajuns un om de succes, dacă mesajul nostru nu ar fi fost nepopular.» Am rămas uimit să aud un mare predicator făcând o asemenea remarcă. După care m-am ridicat, m-am aşezat în faţa lui şi am spus pe un ton plin de efuziune: «Mesajul acesta a făcut din tine ceea ce eşti, iar în ziua în care îl vei părăsi, paşii te vor duce înapoi în punctul unde erai când te-a găsit.»“

Profundă înţelepciune şi inspiraţie, puternic adevăr în cuvintele lui Reavis! Cum priveşti tu, astăzi, mâna întinsă de Dumnezeu către tine? Ce reprezintă în ochii tăi, astăzi, Acela care te-a chemat din întunerec la lumină şi din groapa pieirii la viaţă din belşug?

rsz_11dreamstime_xxl_59827639Înapoi, la ruşinea adevărată

Cea mai scurtă cale de a evalua şi de a preţui darul credinţei şi al vieţii de credinţă este să te întorci la locul unde te-a găsit ea pe tine şi să încerci să îţi imaginezi cum ar fi şi cum ar arăta viaţa ta fără prezenţa şi influenţa credinţei. În ceea ce mă priveşte, mă pot uita direct şi simplu la crucile prietenilor din „gaşca“ mea şi o văd şi pe a mea printre ele. Acolo m-a găsit Evanghelia pe care o predic astăzi.

Niciodată lipsa de apreciere a Evangheliei nu va lăsa un gol în inima şi viaţa noastră, fiindcă locul cu pricina va fi umplut imediat cu dispreţ la adresa aceleiaşi Evanghelii. Dispreţul însuşi nu va sta pe loc, ci va fermenta şi se va preface în ostilitate şi omul care nu-L preţuieşte pe Dumnezeu va ajunge să lupte împotriva Lui: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte.“ (Luca 11:23)

Sigur că în fiecare inimă se pot ridica sentimente de înălţare de sine, ca acelea ale lui Nebucadneţar în fata panoramei Babilonului: „Împăratul a luat cuvântul şi a zis: «Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu, ca loc de şedere împărătească prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele?»“ (Daniel 4:30) Aşa este, dar Psalmul 124 ne provoacă : „De n-ar fi fost Domnul de partea noastră“ (Psalmii 124:1), să spună Nebucadneţar acum! Prin contrast, David priveşte la propria lui viaţă şi exclamă: „Tu îmi dai scutul mântuirii Tale, dreapta Ta mă sprijină şi îndurarea Ta mă face mare.“ (Psalmii 18:35) De unde s-a născut această diferenţă dintre Nebucadneţar şi David? Tocmai din „preţul cu care M-au preţuit“! Viaţa de credinţă are în centru unul din două elemente: eul sau Iisus. O credinţă bazată pe eu va merge într-o spirală descendentă spre nefiinţă, fiindcă ea se desparte, pe neobservate, de izvorul vieţii, iar o credinţă bazată pe preţuirea şi pe aprecierea lui Dumnezeu va fi ca lumina strălucitoare a soarelui, care merge mereu crescând. Nu doar aici, ci pentru totdeauna vor fi noi şi noi străluciri ale iubirii de descoperit în Iisus.

Surprins, pe de-o parte, de bunătatea lui Dumnezeu şi, pe de altă parte, de limitele înţelegerii proprii, el face această frumoasă şi unică declaraţie de dragoste şi de credinţă: „Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine.“(Psalmii 73:25)

Sunt anumite experienţe ale vieţii care au aruncat o umbră grea asupra chipului lui Dumnezeu în viaţa şi fiinţa noastră. Umbrele acestea zăbovesc ca un nor toxic asupra sufletului şi ne întunecă ochii, împiedicându-ne să privim şi să vedem chipul Celui Nevăzut în toată frumuseţea Lui. Totuşi, asemenea lui Asaf, ajungem să trăim un moment de trezire şi să înţelegem cât de diferit este mesajul din spatele încercării, pierderii sau suferinţei noastre: „Când mi se amăra inima şi mă simţeam străpuns în măruntaie, eram prost şi fără judecată, eram ca un dobitoc înaintea Ta.“ (Psalmii 73:21-22)

Revelaţia aceasta nu are de-a face cu vreo schimbare în Domnul, ci cu cea din ochii privitorului, suferind şi dezamăgit. Ea este urmată de o înaltă mărturisire de credincioşie şi statornicie, pentru totdeauna: „Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreaptă; mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă.“ (Psalmii 73:23-24)

Surprins, pe de-o parte, de bunătatea lui Dumnezeu şi, pe de altă parte, de limitele înţelegerii proprii, el face această frumoasă şi unică declaraţie de dragoste şi de credinţă: „Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine.“(Psalmii 73:25) A fost destul să poată vedea „ca-ntr-o oglindă, în chip întunecos“ bunătatea lui Dumnezeu, şi o nouă lumină a răsărit peste viaţa lui. De acum a înţeles valoarea credinţei şi adevărul despre Dumnezeu. Niciodată suferinţa, pierderea, căderea nu se vor mai aşeza între el şi Domnul: „Carnea şi inima pot să mi se prăpădească, fiindcă Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele şi partea mea de moştenire.“ (Psalmii 73:26)

Credinţa nu vine în mai multe nuanţe

Viaţa noastră de credinţă şi Evanghelia căreia îi datorăm starea noastră prezentă nu constituie un ingredient printre altele. Acest lucru nu este posibil, aşa cum nu era posibil pentru primii creştini să-L numere pe Iisus printre ceilalţi zei. Mii şi mii au plătit cu viaţa refuzul lor de a-L privi pe Iisus ca pe unul dintre zei. El este fie totul, fie nimic în viaţa noastră. „Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii!“ (1 Corinteni 15:19) Mulţi oameni au primit din darul credinţei doar atât cât să devină mizerabili şi netrebnici pentru viaţă.

Cei mai nenorociţi dintre oameni nu sunt cei care nu L-au cunoscut niciodată pe Domnul, nici chiar cei care au prigonit şi batjocorit Numele Lui, ci aceia care L-au ales pe Hristos numai pentru această viaţă, ca pe un ingredient sau ca pe o anexă a vieţii lor. Ei se îndreaptă spre ţara nimănui – au ieşit din Egipt, dar nu au intrat niciodată în ţara promisă.

Pentru ca viaţa de credinţă să fie cu adevărat plină de putere şi de roade bune, ea trebuie să se manifeste deplin, adică să nu rămână nicio fibră a fiinţei noastre care să nu trăiască prin Hristos. Ea nu este o parte a vieţii noastre, ci este însăşi viaţa noastră: „Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.“ (Coloseni 3:3) Sau: „Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă.“ (Coloseni 3:4)